Tudor Ghideanu – Ortodoxia Românească în societatea şi istoria postmodernă: PS Ioachim Băcăuanul – Creştinismul abia începe (I)

În şirul teologilor de maximă importanţă pe care i-a dat spiritul românesc, de la Mitropoliţii Dosoftei, Varlaam şi Petru Movilă, până la teologul panortodox, Marele Părinte Dumitru Stăniloaie, se înscrie şi episcopul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, teologul pr. prof. dr. Ioachim Giosanu, hirotonisit ca Prea Sfinţia Sa Ioachim Băcăuanul. Simultană lucrării sale ecleziale şi misionare, opera de teolog ortodox edifică prima sa treaptă, prin teza de doctorat La deification de l’homme d’apres la pensee du Pere Dumitru Stăniloaie, susţinută la Institutul ,,Saint Serge” din Paris, sub savanta conducere a profesorului Boris Bobrinskoy şi a teologului Olivier Clement.
IPS Ioachim BacauanulEpiscopul Ioachim Băcăuanul consideră, întemeiat, că ,,punctul central al teologiei Părintelui Stăniloaie este îndumnezeirea omului” (Eveque Ioachim Giosanu La deification de l’homme d’apres la pensee du Pere Dumitru Stăniloaie, Ed. Filocalia, Roman, 2013, Avant.propos, pag. 33).
PS Ioachim Băcăuanul nutreşte credinţa şi convingerea că ,,Teologia Părintelui Stăniloaie este animată, înainte de toate, printr-un mesaj divin şi poartă amprenta luminii şi a căldurii pe care le răspândeşte Sfântul Duh. Astăzi, nu există nimic care să ne lipsească atât ca această lumină şi această căldură” (op.cit. pag. 34).
Există o profundă complementaritate între a) originalitatea teologului panortodox şi b) faptul de a fi totodată, ,,apostolul” prin care se revelează Dumnezeu însuşi, care ne face să cunoaştem Adevărul Său prin vocea ,,apostolului teolog” (Ibidem).
Urmând cu fidelitate textul Teologiei dogmatice ortodoxe, lucrarea fundamentală a lui Dumitru Stăniloaie, episcopul de Roman, PS Ioachim Băcăuanul, pe bazele unei bibliografii exhaustive (numai opera, studiile şi articolele teologului panortodox, numără peste 1000 de titluri), îşi desfăşoară ampla şi profunda analiză pe următoarele aliniamente:
Capitolul

I. Creaţia – opera iubirii de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii (theosis)
1. Creaţia lumii şi sensul mişcării sale întru veşnicia lui Dumnezeu
2. Dialogul permanent al lui Dumnezeu cu creatura, în interiorul timpului;
3. Lumea ca dar al lui Dumnezeu: raportul omului faţă de acest Dar;
4. Capacitatea umană de a descoperi semnificaţiile existenţei;
5. Raţiunile din lucruri şi sensul lor în comuniunea omului cu Dumnezeu;
În Capitolul II intitulat Sensul (înţelesul) pasiunilor, autorul episcop Ioachim Băcăuanul eşalonează conceptual:
1. Esenţa lor; 2. Efectele destructive ale pasiunilor; 3. Cauzele ultime ale pasiunilor şi efectele lor; 4. Pasiuni şi dispoziţii naturale; 5. Păcatul şi facultăţile sufletului; 6. Repartiţia păcatelor în raport cu facultăţile sufletului; 7. Înrobirea de către păcate.

Capitolul III al tezei de doctorat cuprinde: Învăţătura unirii omului cu Dumnezeu, prin purificare – văzută de Părintele Stăniloaie. Acest capitol este desfăşurat după cum urmează:
1. Spiritualitatea ortodoxă ca scop (ţel) al purificării de pasiuni;
2. Asceza – ca acţiune spirituală;
3. Credinţa, condiţia primordială a purificării;
4. Teama de Dumnezeu şi gândirea judecăţii;
5. Căinţa, factor de purificare şi atributele sale;
6. Raportul între căinţa ca permanenţă şi căinţa ca sacrament;
7. Păzirea spiritului (duhului) ca mijloc de purificare;
8. Îndrumarea suferinţelor ca principiu de purificare;
9. Speranţa (nădejdea) ca certitudine a perfecţionării personale
10. Blândeţea ca dispoziţie a naturii umane, element necesar pentru purificare;
11. Umilinţa, drept concentrare a tuturor virtuţilor;
12. Impasibilitatea sau starea de pace spirituală şi aspectele sale.
Cea de-a doua parte a tezei de doctorat poartă titlul paideic Căile contemplării (les voix de la contemplation) se desfăşoară analitic, pe 3 capitole:
Capitolul IV: Iluminarea omului, în lumina infinitului divin, cuprinzând: Preambul;
1. Darurile duhului Sfânt conform interpretării Părintelui Stăniloaie;
2. Creaţia, reflex al Raţiunii Divine;
3. Cauzele care determină omul să (opacizeze) întunece adevărul naturii creaturilor şi remediul propus de Părintele Stăniloaie, prin care omul revine pe calea adevărului;
4. Etapele pătrunderii adevărului şi capacitatea de a reveni la lumina acestuia;
5. Contemplarea lui Dumnezeu prin comprehensiunea (înţelegerea) spirituală a Sfintei Scripturi.

Mai tehnic decât capitolele anterioare, Cap. V tratează despre cunoaşterea apofatică (negativă) fiind intitulat: Apofatismul şi vederea Menirii Divine, cu următorul cuprins:
Preambul;
1. Raportul între cunoaşterea naţională sau catafatică şi cunoaşterea mistică sau apofatică a lui Dumnezeu
2. Gradele apofatismului;
3. Dinamica raportului între teologia negativă şi teologia afirmativă;
4. Cauzele alternanţei între teologia negativă şi teologia pozitivă (aici, ni se spune:,,Părintele Stăniloaie găseşte două cauze mai profunde: 1. Principiul absolut şi transcendent nu poate poseda niciuna dintre calităţile existente în lume, sau în una din părţile sale. 2. Fiinţa lui Dumnezeu este cu totul altceva decât ar putea să arate Manifestările Sale sau Lucrările Sale.

Capitolul VI. Rugăciunea curată ca etapă către Iluminare şi metodele de a o dobândi:
Preambul;
1. Rugăciunea în general, ca Dar divin şi act uman, văzută de Părintele Stăniloaie prin intermediul Sfinţilor Părinţi;
2. Caracterul profund al rugăciunii;
3. Condiţiile necesare pentru realizarea stării de rugăciune curată, după Părintele Stăniloaie.
4. Indicaţiile monahismului oriental asupra Rugăciunii inimii, metodele bizantine şi metodele filocalice pentru a întreţine rugăciunea inimii, recomandate de Părintele Stăniloaie. Metoda atribuită Sfântului Simeon Noul Teolog, Metoda lui Nicefor Călugărul, Metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, Metoda Sfântului Grigorie Palamas, Metoda Centuriei a lui Calist şi Ignatie; Alte texte.
Partea a treia poartă titlul semnificativ (reprezentând nucleul tezei de doctorat) – Către Theosis (îndumnezeire) are două capitole: Capitolul VII. Întâlnirea lui Hristos în profunzimea inimii.
Preambul;
1. Rugăciunea curată este superioară teologiei negative;
2. Reîntoarcerea persoanei umane către sine însuşi;
3. Sentimentul de insignifianţă al persoanei umane în faţa majestăţii divine;
4. Ce înseamnă oprirea inteligenţei înaintea infinităţii divine? Cum caracterizează Părintele Stăniloaie această stare?
5. Răpirea inteligenţei şi unirea cu Dumnezeu.
În sfârşit, Capitolul VIII se intitulează Unirea cu Dumnezeu prin iubire, sau îndumnezeirea:
Preambul;
1. Ce este, după Părintele Stăniloaie, lumina divină revelată inteligenţei, la limita rugăciunii curate sau a extazului;
2. Lumina divină drept cunoaştere mai presus de toată cunoaşterea;
3. Vederea luminii increate, stare de supremă spiritualitate;
4. Stara supremă: Îndumnezeirea;
5. Caracteristicile îndumnezeirii în sensul ei strict;
Teza de doctorat se încheie cu o Concluzie generală.

Cel de-al doilea moment al Trilogiei teologice elaborate de Episcop Ioachim Băcăuanul, îl reprezintă: Cultul Sfintei Parascheva în ortodoxie – cercetare hagiografico-liturgică (Ed. Filocalia, Roman, 2013.), dezvoltă într-o perspectivă, deopotrivă istorică şi hagiografică (PS Ioachim Băcăuanul este membru al Comisiei de Sanctificare, din Sfântul Sinod al B.O.R).
Importanta lucrare cuprinde zece capitole:
I. Când a trăit Sfânta Cuvioasă Parascheva;
II. Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva;
III. Strămutarea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva de la Belgrad la Constantinopol şi aducerea unei părticele din mâna sa ocrotitoare la Roman. Salvarea Moldovei şi a Voievodului Petru Rareş.
IV. Aducerea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva la Iaşi, în 1641, tipărirea Slujbei şi a Sinodului Cuvioasei la Lvov şi Câmpulung în 1643, traducerea şi tipărirea vieţii Sfintei Parascheva în limba română.
V. Contribuţia Sfântului Antim Ivireanul în generalizarea cultului Sfintei Parascheva: prima ediţie greacă a vieţii şi slujbei (1692). Antologhionul românesc din 1705 şi cel grecesc din anul 1709.
VI. Episcopul Climent al Râmnicului şi prima traducere şi editare în româneşte a Slujbei Sfintei Parascheva (1737). Episcopul Chesarie al Râmnicului şi traducerea celei de a doua slujbe a Sfintei Parascheva, tipărită în Mineiele de la Râmnic (1776).
VII. Instituirea textului ,,canonic” al Slujbei Sfintei Cuvioase Parascheva la Mănăstirea Neamţu, în 1925 şi 1845.
VIII. Minunile Sfintei Cuvioase Parascheva. Episcopul Melchisedec al Romanului şi cultul Sfintei Parascheca în lumea modernă.
IX. Sfânta Cuvioasă Parascheva şi evenimentele din 22 decembrie 1989.
X. Principalele texte-document folosite în sprijinul cercetării noastre.

PS Ioachim Băcăuanul Episcopul de Roman  îşi desăvârşeşte propria Trilogie, cu volumul paradoxal Creştinismul abia începe (Ed. Filocalia, 2013), precedat de un Argument întemeietor, atât al titlului, cât al conţinutului cărţii: ,,Am dorit să numim această carte astfel pentru a da o altă perspectivă celor ce analizează un posibil apus al Creştinismului, sau, în orice caz, identifică starea religioasă contemporană, ca fiind un soi de post creştinătate, ce nu resimte prezenţa personală a lui Dumnezeu, dar se hrăneşte din valorile şi simbolurile creştine” (pag. 9).
Distinsul teolog român mai arată: ,,Cartea de faţă cuprinde un buchet de texte publicate deja, ca editoriale, în revista ,,Chronica Romanului”, fondată în anul 1924 şi apărută în serie nouă, din anul 2000, la iniţiativa noastră (PS Ioachim Băcăuanul n.n.), ca buletin oficial al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului” (Ibidem, pag. 10).
Pe calea unei ascensiuni de la ortodoxia românească la pan ortodoxia contemporană, autorul subliniază că: „..lucrarea de faţă este un excurs, din perspectivă teologică, în vederea identificării fundamentelor ce definesc Ortodoxia şi Românismul fiinţei naţionale şi care ne individualizează pe harta cultural-religioasă mondială” (Ibidem, pag.6).
Conţinutul frumoasei şi incitantei cărţi îşi dezvăluie caratele de autentică ortodoxie în unificarea razelor unui semnificativ evantai tematic:
,,Creştinismul abia începe” (pag. 11-14)
Aflăm din acest studiu: ,,În creştinism, a realiza mântuirea sau starea paradisiacă nu înseamnă desăvârşirea cunoaşterii, ci începutul unei alte etape de cunoaştere, căci fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă iar asemănarea perfectă cu El, nu se poate realiza. Mişcarea profunzimile lui Dumnezeu, spre cunoaşterea cea mai înaltă, continuă epectatic, până în vecii vecilor, deci veşnic, pentru că Dumnezeu este veşnic” (ibidem, pag. 14).
Autorul concretizează ideea de mai înainte: „fiecare om, indiferent din ce religie sau sistem este, are două patrii: Cerul şi Pământul. Pe Pământ ne naştem, creştem ne mişcăm, stăpânim, ne organizăm în maniera umană. Cealaltă parte este lumea ascunsă a sufletelor, a impenetrabilului, unde ochiul nu poate să vadă, urechea nu poate să audă, însă căreia noi aparţinem după fiinţă. Suntem copii ai Pământului şi în acelaşi timp, nişte trecători, pelerini prin această lume empirică. Deşi omul este copilul acestei lumi, totuşi el deţine conştiinţa întregii creaţii, având, deci, calitatea de misionar. Dar, pentru că are şi conştiinţa Cerului, aceasta îi dă tendinţa urcuşului. Prin urmare, istoria umanităţii este istoria ascensiunii. Omul este capabil să urce, să fie deasupra norilor ,,alături de Dumnezeu”, adică poate să urce, prin extazul minţii,la înălţimea contemplaţiei, la Dumnezeu” (Ibidem, pag.15). Oamenii cei mai mari ai creştinătăţii se simţeau a fi: cei mai mari păcătoşi dintre oameni (,,Cel dintâi sunt eu”, zicea Sfântul Apostol Pavel). Aceasta nu pentru că săvârşeau cele mai grosiere păcate, ci pentru că, prin trăire mistică, se ridicau atât de sus în lumina spirituală, încât orice mică pată de păcat în fiinţa lor, se vedea foarte pronunţată. Păcătoşii nu-şi pot vedea păcatele lor, pentru că se petrec în întuneric, iar în întuneric nu poţi vedea nimic. Ori, Hristos era fără de păcat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în PS Ioachim Băcăuanul, Tudor Ghideanu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.