Se nasc şi la Roman autori de top: Florin Vasile Bratu

OLYMPUS DIGITAL CAMERAFlorin Vasile Bratu este un personaj ciudat care trăieşte la Roman şi Bucureşti, de fix 72 de ani (născut la 23 martie 1942), şi scrie cărţi felurite – romane poliţiste, poezie, proză în versuri, convorbiri cu morţii celebri ai lumii, fabule şi alte disertaţii cu chip de literatură – autor pe care nu l-am văzut niciodată prin mediile literare din capitala judeţului.
Cele câteva cărţi scoase în ultima vreme la Editura Crigarux  care au ajuns la mine graţie directorului acesteia, criticul literar Cristian Livescu, ne arată a fi un scriitor grăbit să recupereze timpul pierdut după debutul său din 1982 de la Editura Junimea, când a publicat prima lui carte, un policier cu titlu explicit, “O legătură ciudată”, apoi romanul “Un manuscris de ocazie, în 1985, şi s-a oprit un sfert de veac.
Absolvent de ASE Bucureşti, cu debut publicistic în revista “Urzica”, Florin Vasile Bratu a publicat până în prezent vreo 10 cărţi, printre care amintim volumele de poezie “A murit un popor. Versuri amare” (2010), “Povara drumului închis. Pamflete cordiale” (2011), “Durerea veşnică a neîmplinirii. Convorbiri” (2012) ş.a. Cele trei cărţi despre care scriu, Sine ira, Lacome poveri şi Femei, femei, sunt semnale clare că autorul este hotărât să intre în atenţia diriguitorilor literari (criticii) pentru a-şi afla locul pe care îl merită în imaginarul top al cititorilor. Ce şanse are vom mai vedea…
Cartea “Femei, femei…” cuprinde o piesă de teatru, comedie – zice autorul, dar n-am chicotit deloc citind-o -, care “nu se recomandă persoanelor pudice” (deşi recomandarea cu pricina n-are decât darul de a atrage mai mult atenţia cititorului grăbit), în care problema natalităţii este întoarsă pe toate feţele, iar dialogul dintre personajele piesei – nu multe, doar vreo şase, în care se includ “trepăduşi pe scenă, pentru decor, antren şi umplutură” dar şi “fiul profesoarei, care apare şi nu apare în piesă, după cum permite bugetul” (corectă şi utilă precizare pentru regizori) – ţine loc de acţiune. În afară de un limbaj frust, cu aluzii la tot felul de treburi trupeşti, textul nu cred că se poate lăsa jucat de un teatru care nu vrea să de faliment.
Piesa este, în ciuda acestor inadecvări scenice şi gratuităţi, destul de savuroasă la lectură. Textele din celelalte două volume (care se regăsesc, în parte, în ambele cărţi) sunt proze puse în formă de vers (dar care, în cea mai mare parte, nu au nici o legătură cu poezia) conţin invocaţii naive, uneori ilare alteori dramatice, pentru morţi mai mult sau mai puţin celebri. Aceşti sunt din diferite medii şi vremuri: Diogene, Doi ţărani, Publius Ovidius Naso, Panait Istrati, Mustafa Kemal Ataturk, Winston Churchill, Pasărea Dodo, Petre Ţiţea, Stafia lenin, Cezar, Catilina, Titulescu şi alţii. Textele din cele două cărţi sunt persiflante şi fanteziste.
Bratu are o mare plăcere de a se juca pe fila de hârtie cu savoare şi candoare de copil, deşi în dese rânduri povesteşte lucruri dramatice: “Am scris, m-am umilit, am, cercetat dosare / am cerut ajutor autorităţilor române, / nici un răspuns. Eram o trădătoare / n-aveam nici un drept, decât să mor. / Mi-am adus târziu aminte / că făcându-i un palton din solduri / i-am scris cu creionul chimic trei cuvinte, / numele său în interiorul căptuşelii. / Când au venit să-l ia l-am îmbrăcat / în acel palton, prea mare pentru el. / Mă mir că n-am înnebunit când l-au luat”. Uneori autorul parodiază textele unor autori notorii, precum acest Mateevici reinventat (“Limba noastră-i o povară / din străfunduri mereu stinsă / ca o insulă amară / într-o mare slavă-ntinsă… “) sau acest Topârceanu uitat (“Trec zilele ca râmele-n goană / ţiganii-s tot romii de veci, / zăpada e neagră, corcită / şi urmele-s negre de-o treci”).
Închei cu o notaţie savuroasă, reluată pe ultima pagină a celor două cărţi, semnată de Neagu Djuvara: “Foarte bune dom’le, dialogurile matale cu morţii! Apreciez mai cu seamă – în ţara asta însetată de mituri, născociri şi protocronisme – echilibrul opiniilor matale, toate «politically correct», în adevăratul sens”.
Să-i spunem lui Florin Vasile Bratu că a recuperat ce a avut de recuperat, este un autor interesant, şi să-i urăm la mulţi ani!

Nicolae Sava

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Florin-Vasile Bratu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.