Adrian Dinu Rachieru – Viaţa ca amintire

La o fugară cercetare retrospectivă, vom observa lesne că recolta de povestiri, legitimându-i o amânată intrare în lumea literară, pe care o propunea Veronica Balaj la debut, în volumul „cooperativizat” În căutarea timpului prezent (Ed. Facla, 1989), s-a văzut grabnic confirmată prin explozia editorială postdecembristă. Harnica prozatoare şi poetă, intrată într-un precipitat timp al recuperărilor, a tipărit, într-un ritm frenetic, un Jurnal de Timişoara (1990), dar şi Parisul fără mine (1992), chiar în versiune franceză, la o editură din Bruxelles, două romane (Sărbători amânate şi Vara himerelor) şi un volum de proză scurtă (Ploua la Troia, 1995), bine primite. Şi lista se lungeşte. Putem adăuga volumul de proză scurtă Puzzle veneţian (în 2008), Areopagus, în acelaşi an, reunind interviuri cu scriitori din diaspora, Piruetă pe catalige (poeme, 2010, în ediţie bilingvă română-germană, publicat şi la Budapesta), Exil de zi şi noapte, tot poeme, iarăşi în ediţie bilingvă, română-franceză, de astă dată (2010) şi, în fine, la Ierusalim, Scut iluzoriu (editura Zur-Ott, 2012). Ultimul titlu (deocamdată!) ar fi Cina lupilor, proaspăt apărut la editura ieşeană Cronica, prin grija poetului Valeriu Stancu, un roman consistent, meritând un popas analitic. Două constatări putem avansa, imediat. Întâi că d-na Veronica Balaj, poetă şi prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-TV se mişcă dezinvolt în spaţiul mediatic, publicând ritmic, circulând în lume, beneficiind – graţie abilităţilor, inclusiv relaţionale – de numeroase traduceri. Apoi că vibraţia lirică şi alerteţea reportericească amprentează şi desfăşurările prozastice, impunând un ritm precipitat. Cazul recentului opus, încercând o radiografiere a unei epoci confuze, violente, vestind „noua zidire”, cum ar spune Victor, unul dintre protagonişti; adică, sovietizarea ţării, proces aşezat sub larga metaforă a „hămeselii” lupilor. Fără a insista asupra palmaresului, vom spune, schiţând un profil, că autoarea cunoaşte meandrele sufletului feminin şi schimbă, cu dezinvoltură, mediile, vădind „resurse culturale”. Observaţia din urmă, indiscutabil corectă (aparţinând lui Al. Ruja), ar lăsa să se înţeleagă că prozatoarea e atrasă de filonul livresc. Textele d-nei Veronica Balaj nu sunt, din fericire, uscate. E multă viaţă (în sensul unor existenţe rememorate ori imaginate), cu încercări aspre şi amintiri mâloase, cu alunecări în coşmar, viaţa însuşi fiind ( precum în cazul lui Val) o „sărbătoare amânată”. Deci, o mare cantitate de suferinţă, prozatoarea fiind un grefier al acestui carusel de stări, scăpat de sub control. Şi, în consecinţă, amestecând motivele, impunând un ton confesiv, grefat pe o alerteţe reportericească. Jocurile memoriei fragmentează acest timp reinventat, populat cu fantasme. Protagoniştii (pictoriţa Xenia, de pildă) caută un refugiu, „o rezervă de limpezime”. Iar Vara himerelor (Ed. Perenia, 1996) prinde, într-un roman voit dezarticulat, cu reuşite inserţii poematice, această „nebuloasă interioară”. Nu disciplina romanescă e, însă, punctul forte al prozatoarei. Xenia, cea care nu acceptă înfrângerea e obligată de duplicitarul Andrei Şelaru la „exerciţii de renunţare”. Nimereşte într-o lume anapoda, cu dorinţa unui refugiu şi acuză, în acest vălmăşag, nevoia de ordine. Moşteneşte o casă veche, arătoasă, revenind la vechiul loc (al copilăriei) şi încearcă un nou start, pe urmele brunetei divorţate (agent comercial) pentru a avea certitudinea infidelităţii lui Andrei, un „aventurier clasic” la care n-ar vrea să renunţe, totuşi. Dar jocurile sunt făcute, o deplasare pe litoral lămureşte ecuaţia şi senzaţia de pustietate o cotropeşte definitiv, învălmăşându-i gândurile şi aruncând-o într-o amorţeală sufletească. Lângă Oli, Stela sau Lorena (şi ele, cu dramele lor, vorbind de singurătatea femeilor, — un filon generos), protagonista află cuvinte ocrotitoare, întremătoare, ajutând la rându-i. Vocile (şi, observăm, se vorbeşte mult) coboară în trecut, dramele sunt expediate, jocul trădării anunţă inevitabilul sfârşit. Sfatul Lorenei („puţină ereditate, multă voinţă”) pare a fi ascultat în cele din urmă şi Xenia, traversând „vara himerelor”, devenind mamă, va fi capabilă, bănuim, de un nou start.
Lângă alte nume-congenere ale prozei feminine din spaţiul banatic, nu multe (şi mă gândesc, neapărat, la Nina Ceranu, Dana Anghel, Corina Victoria Sein, Liliana Ardelean), Veronica Balaj a urcat spectaculos şi vădeşte disponibilităţi care prefigurează o traiectorie de urmărit. Înfrângându-şi productivismul şi lăsând la dospeală manuscrisele (pentru o revizie atentă), prozatoarea — credem noi — e capabilă de surprize. Dar, temperamental, d-na Balaj, frenetic om de radio, nu are astâmpăr şi, în consecinţă, cum spuneam, viteza reportericească învinge, deseori, calmul epic.
Iată încă o dovadă. E vorba despre şapte texte adunate într-o ediţie bilingvă (româno-germană), în traducerea lui Dieter-Heins Kron sub un titlu transparent şi inspirat: De şapte ori viaţa / Sieben mal das Leben (Ed. Mirton, 2004). Chiar dacă doar şase dintre ele figurează în Cuprins-ul versiunii româneşti (de ce oare?), cifra magică e respectată; prozatoarea deschide „vremile” şi ne oferă, fantazând, scotocind prin „hârţoagele timpului” şapte felii de viaţă. Protagoniştii, precum un herr Weiss, aflat „în plin remember” aud amintirile (vezi Celălalt heuriger). Exploatând şansa unui periplu vienez, d-na Balaj, indiscutabil, un observator atent, se mulţumeşte „doar să-şi închipuie” ce s-a întâmplat prin Nussdorf. Aşa procedează Matilde, minţindu-se că fostul o mai iubeşte, oferindu-şi „audiţii” interioare (v. Matilde, doamna de pe strada Bethoven). Şi frau Marchiza, în pelerinajul la confesional „parcă nu ar fi”; iar cântăreţul hoinar Augustin, nimerind în groapa cu ciumaţi va fi recuperat într-o secvenţă admirabil construită. Toate prozele, spuneam, respiră un aer fantast şi, în fond, aruncă sonde într-un trecut care, dilatându-se, pare că ocupă ecranul prezentului. Această glisare e pe placul autoarei, oferind la tot pasul suculente comparaţii. Decenţa face lor hărmălaiei, „artiştii sadea” au dispărut, un Hans Brav al VII-lea se desparte de trecutul glorios al familiei, prilejuind o tandră rememorare, descoperind şirul înaintaşilor împietriţi. Totul se desfăşoară în paralel, suntem preveniţi: „în mintea sa şi în realitate”. Asta pare a fi chiar reţeta prozatoarei, pendulând cu febrilitate între confesiune şi rememorare, între evenimentele trăite, narate sub presiune şi apetitul fantazărilor, deloc străină de strategiile prozei moderne. Conducând la pulverizarea eu-lui, cum observa cineva şi supraveghind temperatura afectivă. Fiindcă, reamintim, „o herghelie de simţăminte în derută” zburdă într-o proză scrisă, părelnic, cu sufletul la gură. Să nu uităm apoi că poeta cu acelaşi nume pedalează pe un lirism „oralizat” (cf. Cornel Munteanu). O poezie caleidoscopică, atrasă de directeţe şi prozaism, cultivând autoscopia nemiloasă, de vreme ce autoarea recunoaşte că ar fi „o oglindă hilară”. Maniera secvenţială şi amprenta jurnalistică sunt de regăsit, aşadar, peste tot.
Să ne întoarcem, însă, la Cina lupilor. Romanul se deschide cu o secvenţă memorabilă, coşmarescă, excelent scrisă / descrisă. Adela (visând) stă faţă în faţă cu o haită de lupi, „soldaţi ai furiei oarbe”; iar spaima, firesc, încolţind-o, „gâfâie ca o fiinţă hăituită”. Fiică de primar (decenal), într-un „târg opărit de lâncezeală”, Adela cere ajutorul tatălui, ameninţată, hăituită de rânjetul jivinelor, în acel episod halucinant. Dar „povestea lupilor” ţine de „altă vreme” şi reconstituirea epică plonjează în primii ani postbelici, furtunoşi, invadaţi de „ceata de fiare”, adică oamenii noului ev, acţionând sub o deviză valabilă, vai, şi în anii noştri: „gata cu ăştia vechi”! E vorba, în fond, de „mărirea şi decăderea unei familii”, cum nota percutant Cornel Ungureanu, într-o caldă prezentare. Cu fireşti ramificaţii epice, arborescente chiar, cu o cavalcadă de întâmplări (narate alert), cu un Victor (soţul) considerând că „doar partidul îi decide soarta”, deşi starea Adelei, abandonată, trecută printr-un sanatoriu TBC, se înrăutăţise. Iar bătrânul Filimon, fostul primar, aşteptând neputincios umbra morţii, „marea tăcere” în care urma a se scufunda Adela, vegheată de Marta (soră), va sfârşi, la rându-i, retras, dezolat, învins, ocupându-se, cu o grijă exagerată, de nepoata Jana. Pe care o va pierde. Şi lăsându-se, apoi, în voia sorţii, acceptând fără crâcnire predarea averii la colectiv, de teama unei noi arestări. O epocă de mare tragism, cu atâtea destine frânte, examinată prin soarta unei familii, suportând un timp potrivnic. Prin Filimon, o lume se stinge, odată cu trâmbiţa Îngerului. Iar „lupii tineri” îşi contemplă victoria, vremelnică, se înţelege…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adrian Dinu Rachieru, Veronica Balaj și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.