Legătura prin Cultură: Adunaţi sub spiritul lui Constantin Brâncuşi – slujbă de pomenire martie 2014

pasarea-maiastraDe undeva de Acolo de Sus, dinspre Locul spre care ciocul Păsării În Spaţiu se îndreaptă fără ca acesta să fie încă atins, de undeva, dintr-un punct paralel urmat de dalta marelui sculptor, picură lacrimi. Paradoxal, acestea nu sunt lacrimile suferinţei pentru lume, pentru neam şi propria-i suferinţă, ci-s lacrimi-picuri de fericire ce se preling, până-n pământul ce rodeşte, nemuritor. Mâinile şi dalta artistului mângâie în cădere lacrimile Torsului de Fată, apoi ating cu evlavie Începutul Lumii. Umezite de apă lucrată de mâini, suflet şi inimă, cu talent, din real şi ireal iese minunea – luciul întregitor ce cuprinde ovoidul Începutului lumii, germinat în Noul născut. Poate fi o minune mai mare, o împlinire mai mare decât continuitatea? Poate fi o recunoaştere mai mare, o închinare mai mare adusă unui om decât prăznuirea acestuia peste ani de către oameni ce-l cunosc pe artist doar cu simţirea? Poate exista o slujbă de pomenire mai curată, mai puternică şi mai plină de recunoştinţă decât cea înfăptuită anual în altă mănăstire, în alt loc de închinăciune până la veneraţie, toate fiind puncte de împletire dintre uman şi divinitate?
RugaciuneAnul acesta „Pomenirea artistului Constantin Brâncuşi” a adunat alături brâncuşologi de prestigiu, reprezentanţi ai clerului, iubitori ai sculptorului de pe diferite meleaguri, în oraşul Tg. Cărbuneşti judeţul Gorj, la Sfânta Mănăstire Cămărăşeasca, ctitorie a vechilor boieri Cămărăşescu şi Bengeşti, construită în anul 1780 în timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, edificiu monahal închis pe toată perioada comunistă şi reînfiinţat în anul 1994. Aşezată sub buză de deal străjuit de castani, păzită de zăvoiul Gilorului ale cărei ape limpezi ascund pietrele-locuinţe de mrene, cu malul mustăcind de nisiparniţele veşnic mişcătoare prin plimbări-pendulări de aripioare codale, lăcaşul monahal e ca o tipsie pe care palmele măicuţelor au plantat sălcii plângătoare, tufe de buxus şi trandafir, forstiţii şi primule joase de toate culorile. Zumzetul de albine din prisaca mănăstirii ce acoperă panta dealului, vecinătatea livezilor de pomi fructiferi, locul restaurărilor vechilor bisericuţe din lemn ( acum ocupat doar de vechea bisericuţă din lemn a începuturilor mănăstirii Cămărăşeasca, mai-ieri ocupat de bisericuţa din lemn a satului Pojogeni), conferă mănăstirii aerul de „exclusivism”, giuvaer încă necunoscut marelui public practicant de turism monahal.
Era senin în 15 martie, cerul era liber de nori, nicio pală de vânt nu tulbura raza soarelui în cădere. Cum toate judeţele limitrofe erau bântuite de vânt, liniştea şi calmul locului te ducea cu gândul la minuni ce s-au petrecut odată, la minuni ce se petrec încă. Slujba de pomenire s-a ţinut afară, la fel cuvintele de recunoştinţă închinate sculptorului, Cerului şi organizatorilor evenimentului. După timpii trapezei, alte minuni li s-au revelat participanţilor, de data asta din partea primarului oraşului Tg. Cărbuneşti, ing. Mihai Mazilu, fiul dascălilor acum dispăruţi, familia profesori Mazilu. Mărturisesc că fiindu-mi pe vremuri elev, bucuria revederii a romanţat întâlnirea, fără să-i modifice „datele tehnice”. Un oraş în reconstrucţie şi construcţie, o deschidere spre artă, cultură, dar şi spre un prezent tehnicist concretizat prin recunoaştere mondială şi un „mai bine” social. Astfel s-a vizitat construcţia noii biserici din curtea primăriei, Muzeul Tudor Arghezi cu noile exponate, donaţii din partea familiei poetului, fotografii vechi ale cojocarului Teodorescu – tatăl poetului – şi ale Gezei, mama acestuia, cei care au zămislit şi au purtat spre capitala ţării viitorul „mărţişor” al poeziei româneşti. S-a vizitat biblioteca orăşenească, sala oficierii căsătoriilor şi noua sală de conferinţe, simpozioane. Apoi, sala plină de cupe, medalii, flori perene şi lemn natur, ne-a conferit termenul de invitaţi ai primarului, unde aburul cafelei n-a acoperit vocea acestuia. Am revăzut un oraş mic în drumul, deja parte construit, al unui oraş mare. Că nu-i uşor lucru să reabilitezi şi să modernizezi un întreg iluminat stradal, să înlocuieşti un sistem de distribuţie a apei, să asfaltezi str, minerilor Tronson2, să reabilitezi termic o grădiniţă, să finalizezi construirea a 80 apartamente ANL, să amenajezi căminul-cantină a colegiului Naţional Tudor Arghezi, să inaugurezi cel mai mare parc fotovoltaic din România cu o putere de producţie de 20 megawaţi! Şi greul urmează, greul se înfăptuieşte. Şi nimic nu este întâmplător.
Dacă „a fost scris să fim acolo”, acolo am fost! Dacă ne-a fost scris să-l cinstim, l-am cinstit, iar Cerul a primit ruga mai-marelui sculptorilor, alături de ruga noastră.

„Dumnezeu face mereu ceva pentru noi, dar nu avem noi întotdeauna ochii deschişi ca să-L vedem”
(Maica Stareţă Hristofora Drăghici)

„Dacă nimic din ceea ce este în lumea aceasta nu se mişcă fără Voia Lui Dumnezeu, evident că şi Mănăstirea Cămărăşeasca intră în această logică a Planului Lui Dumnezeu!”
ÎPS Mitropolit Acad. Dr. Irineu,
Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei

Adina Dumitrescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Constantin Brâncuşi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.