Cristina Balaj – Interviu cu ziaristul român Nick Sava

„Cultura şi tradiţiile româneşti sunt tot atât de intereasante, de bogate, ca şi cele celtice! Nu cred că alt popor european le are atât de darnice ca noi.” Nick Sava

L-am cunoscut pe Nick Sava prin telefon (acum comunicăm şi prin internet) cu ocazia alegerilor federale din Canada. Aveam nevoie de informaţii pentru a relata în direct la Antena 3 despre alegerile de atunci şi… am apelat şi la un ziarist român. A fost primul care a răspuns, chiar dacă de la celălalt capăt al continentului (eu fiind la Ottawa, dumnealui la Vancouver). Dacă ar fi să-i schiţez şi un portret, aş alege trei tonuri: deschiderea, sinceritatea şi tenacitatea.
Vă invit să-l descoperiţi şi Dumneavoastră în urma interviului luat în varianta electronică. Iată întrebările şi răspunsurile:

Cristina Mihai: Care au fost resorturile care v-au determinat să editaţi o revistă a românilor din Canada?
Nick Sava: În primul rând, vreau să vă spun că e bine că dau interviul pe e-mail – am timp să citesc toate întrebările şi să mă gândesc la răspunsuri care să se completeze unul pe celălalt. Şi să nu se bată cap în cap…
Ce m-a determinat? Mai curând: cine. Prietenul meu Vick Albuşel. Vroia el să scoată o revistă a românilor şi nu îl ajuta mai nimeni. Şi m-a găsit pe mine… Câţiva români din Vancouver ne-am gândit că e musai nevoie de un centru comunitar pentru românii de pe-aici. S-a dovedit în timp că nu e deloc aşa, deşi pot spune că au fost şi rezultate notabile. Şi eu şi cu Vick ne-am zis că acest Centru pe cale să se înfiinţeze are nevoie şi de o revistă, prin care să i se promoveze ideile. Ca un fel de „gazetă de perete”… Cum nu am scris în viaţa mea la o gazetă de perete şi sincer să fiu, până în acel moment nu am prea scris nimic, a ieşit cu totul altceva. În timp revista a căpătat un caracter tot mai literar, iar tematica tot mai îndepărtată de problemele Centrului cu pricina şi revista a pornit pe propriul ei drum. Dar eu am rămas, că nu îmi place să mă dau bătut.
Cristina Mihai: Atheneum este o revistă care nu adună numai literatură beletristică, ci şi idei şi cuvinte împletite în „literatura de specialitate” (istore, filozofie). Este un act curajos şi generos. Care este impactul în societatea românilor din Canada?
Nick Sava: Din Canada? Habar nu am. Nu prea ştiu nici care e impactul în comunitatea românească din Vancouver. Nu vreau să arăt cu degetul şi să generalizez, dar se pare că românii chiar cred că e mai bine să îşi ţină gura când sunt întrebaţi ceva… Ca de exemplu: ce părere au despre revistă. Pot spune că numărul abonaţilor a rămas constant pe mai toată perioada cât revista a apărut pe hârtie. Concluzia? Că o comunitate de circa 1500 de familii poate avea un grup de cititori de literatură română. Probabil procentul nu este nici mai mic, nici mai mare decât al cititorilor din ţară. Gândiţi-vă la cele câteva reviste literare din ţară, la problemele cu care se confruntă ele şi veţi şti ce a avut de întâmpinat revista Atheneum.
Cristina Mihai: Dar asupra celei canadiene de limbă engleză sau de altă expresie lingvistică?
Nick Sava: Probabil de uimire. Nu ştie nimeni de noi – aşa încât, dacă afirm unui francofon sau chiar englez că scoatem o revistă românească în Vancouver şi asta de şapte ani, probabil ar spune „Olala! Bravos!”, respectiv „Amazing!” Ce vă face să credeţi că ar trebui să ştie cineva despre noi?
Cristina Mihai: În revista Atheneum (acum doar în variantă electronică) apare atât limba română cu nestemate literare (mai vechi şi mai noi), cât şi aplecarea spre cărţi şi autori „fierbinţi”, adică de actualitate. Mă refer la prezentările cărţilor semnate Elfriede Jellinek şi Doris Lessing, apărute la editura Polirom.
Cum vedeţi aceasta întrepătrundere între local şi universal , între limba, cultura română şi alte limbi, culturi?
Nick Sava: Hmm, aici sunt mai multe capete. De care să trag? Probabil vă referiţi la ştirile apărute pe site. Da, Editura Polirom ne trimite periodic informaţii despre cărţile nou apărute la dânşii. Nu cred că o fac special pentru Atheneum – de fapt, habar nu am dacă ştiu măcar ceva despre noi… Cred că au o listă întreagă de „adrisanţi”. Oricum, colega mea Gabi Schuster Cărăruşă le pune la ştiri – când nu e în vacanţă. Uneori, Luminiţa Suse le face o recenzie… Sau apar la rubrica Lectura de seară.
Să trag de alt capăt. Cum văd întrepătrunderea dintre literatura locală şi cea universală? Vă referiţi la local, cea din Vancouver? (Bănuiesc că vă referiţi la literatură, nu în general, la „local versus universal”) Păi, vă pot spune despre colaboratorii de la Atheneum doar, pentru că nu prea ştiu de alţii. Pot spune că problemele locale sunt cât se poate de universale. Se pot întâlni chiar şi pe malurile Dâmboviţei – cu o nuanţă. Dacă noi avem răceală, dincolo e bronşită cronică… Sau chiar tuberculoză. Iar problemele „obişnuite” pe-acolo, aici sunt excepţii care produc intervenţia poliţiei, partidelor de opoziţie, opiniei publice… Mă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar de întrepătruns se întrepătrund, că mai toţi colegii mei scriu mai curând despre românii ajunşi aici, cu problemele lor, cu ticurile lor, cu bagajul de moştenire (bună şi rea) cărat cu ei… Mai scriem despre cei rămaşi acasă, de bine şi de rău, pentru că avem persoane dragi pe-acolo şi parcă ne-ar bucura să vedem perioada asta de tranziţie durând doar cincizeci de ani – hai, o sută…
Dar inevitabil, în felul în care scriem apar influenţele „universale” şi chiar „locale” vancouver-ene. Taaare rar se întâmplă să ajungă pe aici vreo carte în limba română. Aşa că, dacă vrem să citim, trebuie să citim „în original” – în limba engleză, mai precis. Cred totuşi că încercăm să scriem beletristică, nu rapoarte…
Cristina Mihai: Cât de mult facilitează faptul că sunteţi în permanent dialog cu editura Polirom, pătrunderea autorilor români din diaspora pe piaţa românească?
Nick Sava: Aţi constatat aşa ceva? Să lăsăm chestia cu „permanentul dialog”… Hai să vă spun ceva, deşi nu m-aţi întrebat. M-am gândit la un moment dat că ce bine ar fi să se organizeze un târg de carte românească la Vancouver. Ştiu că transportul e scump, dar dacă puneau umărul cei de la MAE, de la ICR… poate se putea face. Puneam şi noi, cât se poate. Românii de aici ar fi cumpărat toate cârţile: sunt flămânzi de carte în limba română! Centrul Comunitar se alegea şi el cu o bibliotecă tot mai bogată – dacă acţiunea era continuată an de an. Şi editurile, tipografiile se făceau cunoscute, poate încheiau contracte pe aici. Vă spun din capul locului: ideea nu a interesat pe nimeni. Nici nu ştiu dacă cei de la Polirom au auzit de ea. S-a împotmolit pe undeva pe la ICR şi Consulat…
Să revin. Autorii români diasporeni pătrund pe piaţa românească pentru că îşi pot permite. Mai precis, o mie-două de dolari, cât îi costă să îşi „sponsorizeze” singuri publicarea, nu e gaură în cer. Spun că au fost la Las Vegas şi au pierdut la popa-prostu… Cu cât editura e mai renumită, cu atât acestă „sponsorizare” este mai substanţială. Pentru că puţine edituri acceptă riscul de a lansa un necunoscut – bad business. Sau un scriitor cunoscut, dar cu bube în cap – vezi Goma. Puţini mai fac acte de cultură în zilele noastre… Bănuiesc că nu este deloc uşor nici pentru ei. Oricum, un nume ca Polirom costă scump! E drept, de obicei ei au şi distribuţie, expunere…
Cristina Mihai: Autorii prezenţi în Atheneum au vârste diferite. Cât de receptivi sunt la literatura română tinerii din Canada, veniţi aici de mici copii sau născuţi aici?
Nick Sava: Hmm, sunt două lucruri complet diferite. Nu are importanţa vârsta autorilor, ci preocupările lor. Un scriitor de şaptezeci de ani, să zicem, poate fi pasionat să scrie despre pionierii literaturii sf, în timp ce un tânăr de douăzeci să fie preocupat de istorii de mult uitate (chiar şi româneşti…). La a doua parte a întrebării, însă, e mult mai uşor de răspuns: nicicum. Zip. Nada. Ajutaţi de părinţi, cei veniţi de mici copii reuşesc, cu extrem de mare succes, să uite complet limba română scrisă cam pe când ajung în clasa a X-a… Cei născuţi aici nici nu o învaţă! Cu excepţiile de rigoare. Ţin să amintesc numele unei astfel de excepţii: Mălina. Părinţii obişuiau (sper că nu şi-au schimbat obiceiul) să îi citească poveşti şi literatură în limba română, o îndemnau să citească singură. Ştiu precis că mi-a citit cartea cu Păcală. Şi a înţeles-o. Pentru că ăsta este un alt aspect. O româncă mi-a povestit că i-a citit fiului (de vreo 14-15 ani) din acelaşi Păcală. Nu s-a prins deloc. Românii au un tip diferit de umor, greu de înţeles de localnici – ca şi ritmul horei şi al doinei… O fată româncă, ce ştie să vorbească foarte bine româneşte – din nou, vorbesc de o excepţie! – deseori ne întreabă când ne vede zâmbind la vreu calambur sau „spirit de glumă”: „e de râs?”, „vorbeşti serios?”
Cristina Mihai: Literatura pe care o scrieţi dvs. împleteşte atât vorba poveştilor populare româneşti cu limbajul actual, cât şi concepte şi trăiri de-ale noastre cu cele găsite în alte culturi. Povestea lui Ochilă poate fi plasată la fel de bine într-un sat din România sau din China (numele sunt cu rezonanţă chinezească), Nebunul Nebunilor e o lecţie de viaţă care transcede timpul şi geografia (apelează la Regele Lear), iar în În căutarea lui Harap Alb intervin elemente celtice. În final, mesajul se potriveşte oriunde, oricui, pentru că ce e vechi a devenit nou, din nou.
Este Canada cea care v-a deschis gustul pentru aceste mozaicuri culturale?
Nick Sava: Da, se poate spune şi asta. Povestea lui Ochilă, cât şi Povestea Urâtei sunt fragmente din romanul meu fantasy, În căutarea lui Harap Alb. Trebuie să spun: în literatura română, genul fantasy este destul de puţin abordat. Sunt scrieri fantastice, desigur, multe din ele excelente, dar nu fantasy (cu puţine excepţii, îmi amintesc acum doar de unele din basmele lui Creangă, Ispirescu, Eminescu, Slavici – care nu sunt absolut deloc populare, ci creaţie cultă). Aşa că, deşi evenimentele se petrec pe un alt tărâm, similar evului mediu valah, personajele sunt cât se poate de universale. Da, Ochilă este chinez, iar Urâta Randal trăieşte într-o lume arturiană – dar aceste poveşti au rostul să sublinieze anumite trăsături de caracter ale personajelor. În mod cert acest cazan multinaţional canadian m-a inspirat să scriu în acest fel şi nu altfel. Şi cum ziceam, lecturile la care am fost obligat în ultimele două decenii.
Cristina Mihai: Cum este privit sciitorul Nick Sava în România?
Nick Sava: Mă întreb dacă mă ştie cineva… Cei nu prea mulţi care mi-au citit cartea Păcală, precis nu m-au uitat – fără falsă modestie. Unii mă ştiu de pe site, sau din revistă – câţiva din ei chiar au părere bună despre scriitorul Nick Sava, nu neaparat pentru că mi-au devenit prieteni. Acum, pe 1 Iunie 2008, mi se lansează la Iaşi, la Muzeul Literaturii Vasile Pogor, o culegere din eseurile apărute în revistă de-a lungul celor şapte ani. Printre vorbitori se vor număra şi Liviu Antonesei, critic literar, dna Olga Rusu, de la revista Dacia Literară, domnul Lucian Vasiliu. Domniile lor sunt binevoitori în aprecieri la adresa scriiturii mele.
Cristina Mihai: Cum vă vede lumea de expresie englezească din Canada şi Statele Unite ale Americii?
Nick Sava: Nu mă ştiu. Am scris o povestire sf în engleză pe care am trimis-o la Concursul Robert A. Heinlein cu ocazia centenarului naşterii lui. Dacă va avea succes, poate o să înceapă să se vorbească. Am scris, până în acest moment, numai în limba română şi nu am tradus nimic în engleză. Poate ar fi timpul să mă gândesc şi la asta…
Cristina Mihai: E lesne de văzut că vă place Shakespeare şi China (marea Chină…), dar si literatura şi cultura română cu aerul ei aparte, rezultat din întretăiera Estului cu Vestul, a Nordului cu Sudul, liant fiind vechiul substrat balcanic. După ochiul critic şi uşor zeflemitor aş zice că-i simţiţi aproape pe Marin Sorescu şi pe Mircea Nedelciu. Totuşi, care scriitor de-al nostru v-a modelat percepţia şi expresia artistică?
Nick Sava: Mai întâi, ştiu prea puţini cărora să nu le placă Shakespeare. Decât dacă nu le place să citească. Nu pot spune că îmi place China – să nu exagerăm! Îmi place romanul Osândiţii mlaştinilor, m-a influenţat în această povestire despre Ochilă. În dorinţa de a avea personaje de peste tot (o încercare a oamenilor să se împotrivească Răului în planul acestuia de a distruge lumea – deci, ca mai toţi autorii fantasy, am mers şi eu pe urmele lui Tolkien), am decis ca Ochilă să fie chinez. Dacă mă gândeam să îl fac, să zicem, albanez, inventam altă poveste… Cât despre felul în care scriu, da, cred că mă apropii de Sorescu (spre ruşinea mea, nu l-am citit pe Nedelciu…) Dar cred că cel mai mult m-a modelat… Păcală, deşi nu e scriitor. Poate am ceva influenţe de la Caragiale şi Eminescu (publicistul) şi mi s-a spus că sunt întrucâtva înrudit cu Paler. Trebuie să lămurim un lucru: eu sunt de pregătire inginer. Toată teoria literară făcută de mine a fost făcută până la absolvirea liceului. Deci, nu pot spune că am avut vreme să fiu influenţat de scriitori români. Am fost inginer. Pe urmă am plecat din ţară şi după mai multe tribulaţii, am ajuns iarăşi inginer, în Canada. Dar am fost şi dulgher, instalator, bucătar (vă pot face o mâncare grecească… hmmm!) Am pus şi gaz în maşini! Cred că stilul mi l-am făcut singur, scriind cum mă taie capul şi neîncercând să imit pe nimeni. Preţul plătit a fost că probabil nu tot ce am scris are valoare şi am fost de nenumărate ori înjurat. Câţiva m-au şi lăudat. Dar cred că aşa e viaţa.
Cristina Mihai: Fără sacru şi fantastic nu învăţăm prea multe. Ce loc acordaţi dvs. sacrului în compoziţia literară?
Nick Sava: A mea, sau în general? Să zicem că lectura mea preferată, cel puţin în ultimi zece ani, a fost mai ales cea sacră. Deşi subiectul m-a preocupat din copilărie chiar. Da, mi-au plăcut cărţile lui Frazer, Eliade, Muşu, Graves… Mi-a plăcut să citesc basme, fantasy, dar şi literatură de specialitate antropologică, religioasă. Dar de când am început să scriu la o carte terminată acum vreo două luni, Fiul lui Dumnezeu, mai tot ce am citit a fost legat de religia creştină. Deci, în viaţa mea, în preocupările mele, sacrul a avut un loc primordial. Care e rolul lui în literatură, în general? E chestie de gust, cred. Unora li se pare mai important profanul.

Cristina Mihai: Pana vă aleargă uşor pe coala de hârtie (chiar dacă acum pana s-a transformat în tastatură computerului, iar monitorul ţine loc de hârtie) şi are darul de a-l cuceri pe cititor. Cuvintele se sorb rapid şi odată cu ele şi ideile care ne fac să privim viaţa şi din punctul dvs. de vedere. Şi s-o vedem mai complexă şi mai frumoasă.
Cum trebuie să arate faţa lumii? Şi cu ce aţi începe schimbarea?
Nick Sava: Lăsaţi-mă să precizez ceva. Eu scriu în continuare pe hârtie. Nu cu pana, desigur, ci cu creion moale B2. Dar de fapt trebuie să mă duc încă mai înapoi. Numai aparent îmi „aleargă uşor”. Să vă spun puţin despre procesul meu de a scrie. Eu nu mă consider scriitor, ci povestitor. Chiar mai mult: povestitor rapsod popular. Poate unul din ultimii, poate chiar ultimul! A trecut vremea noastră, ne-au înlocuit cărţile, ziarele, televizorul. Şi schimbarea în preferinţe. Cine mai ascultă vreun moşneag povestind despre Făt Frumos sau Păcală? Aşa. Eu, nemaiavând cărţi, basme, de citit, am început să mi le „povestesc” singur. Nu mai sunt chiar basme – decât în cartea despre Harap Alb şi în cea cu Păcală, dar procesul este asemănător. Îmi spun povestea în minte o dată, de două ori, de nouă ori, de nouăzeci şi nouă de ori… până când tot ce era de prisos a fost eliminat, tot ce lipsea adăugat… Când e gata, „spusă”, pana alunecă uşor… În faza finală a lui Harap Alb scriam câte un capitol pe zi, peste douăzeci de pagini! Peste 500 de pagini într-o lună jumătate! Dar aceste capitole le-am gândit vreo trei ani…
Acum să mă întorc la întrebarea cu schimbarea. Desigur, ideal este să ajungem să punem în practică dorinţa lui Iisus: să aducem Împărăţia lui Dumnezeu printre noi. Biserica Creştină a cocoţat-o în cer, aşa că putem să ne ducem viaţa cum ne taie capul. Şi Doamne, tare rău ne taie! Dar sperăm că o pocăinţă, o intervenţie a vreunui popă sfânt, rudă moartă, vreo rugăciune cumpărată, vreo donaţie… ne va deschide totuşi uşa spre „dincolo”. Nu sunt un om religios, departe de mine asta, dar nu pot să nu vad decăderea morală generală, falsele valori la care ne închinăm, faptul că distrugem pământul chiar sub picioarele noastre! Dacă nu va interveni însăşi Geea – şi mă rog să o facă, în caz că este fiinţă vie! să mai scuture din vermina care a năpădit-o (cunoaşteţi cuvântul vermină?), poate le va veni mintea la cap supravieţuitorilor, avem toate şansele să nu vedem sfârşitul acestui secol. Acel ateu care a spus că secolul XXI va fi ori creştin, ori deloc, nu s-a înşelat deloc!
Deci, cu ce aş începe eu? Oho, dar ce sunt eu, Iisus? Pe el l-am pus pe cruce, pe mine m-ar pune la balamuc… În astfel de chestii nu dai sfaturi. Oricum nu te ascultă nimeni. Iar dacă ai avea puterea să îţi impui soluţia, chiar spre binele omenirii, ai fi numit dictator, ar avea loc până la urmă o revoluţie a celor care se vor liberi de toate cele, să îşi trăiască viaţa aşa cum vor ei – chiar cu riscul distrugerii vieţii pe pământ. Dar personal cred că totul trebuie pornit de la respect. De la responsabilitate, de la simţul datoriei faţă de tine, faţă de ceilalţi, faţă de tradiţii, de tot ce ne înconjoară. Personal, nu cred că biserica, de orice fel ar fi ea, este în stare să facă acest „început”. Eu cu atât mai puţin.
Cristina Mihai: În Canada se practică o democraţie de sorginte britanică, îmbogăţită de experienţa americană, de viziunea franceză şi (mai nou) de tradiţiile amerindiene. Ce v-a impresionat cel mai tare la canadieni, lucru pe care l-aţi dori şi în societatea românească (din România şi de oriunde)?
Nick Sava: Păi, exact ce vă spuneam mai sus: respectul şi responsabilitatea. Nu zic că cei de pe aici sunt ideali, se întâlnesc destule cazuri în care cei săraci, imigranţii, bătrânii, handicapaţii, cei numiţi cu termenul general (dar ţinut bine ascuns!) de DP, Displaced People, sunt priviţi cu dispreţ, dar în general canadienii arată mai mult respect faţă de legi, de cultură, de diferenţele de rasă şi cultură, de persoane, de natura care îi înconjoară. Chiar şi de autoritatea aleasă, de societatea care, ştiu cu toţii, nu e perfectă, dar e mai bună decât în alte părţi, mai bună chiar decât aici acum câteva decenii. S-au făcut greşeli, dar se încearcă să nu se mai repete. Câtă deosebire faţă de România, de români în general, care nu învaţă nimic din greşeli! Care sunt în stare să voteze, de exemplu, din nou, a câta oară?! cu pesedeii, cu leprele care au ţinut societatea într-o tranziţie eternă, îmbogăţindu-se cu neruşinare între timp. Măcar dacă ar fi avut loc o schimbare, chiar o cosmetizare – dar nu, au apărut din nou năstaşii, hrebenciucii, mitrele… Deci, asta aş vrea: să văd pe români începând să respecte mai mult. Pentru că ei nu ştiu nici măcar să se respecte pe ei înşişi. Este aroganţă, snobism, fală deşartă – dar nu respect. Respectul implică demnitate. Cu extrem de puţine excepţii între români, nu cunosc pe nimeni care să nu fi făcut compromisuri cât cuprinde la viaţa lui!
Cristina Mihai: Ce credeţi că ar trebui să preia canadienii de la români?
Nick Sava: Din păcate, nu prea au ce… Nu cred că le-ar fi mai bine să devină şi ei mai „descurcăreţi” – aceasta cred că este trăsătura noastră naţională de caracter. Şmechereala. Desigur, vremurile care au stat peste noi ne-au făcut aşa, trebuia să supravieţuim cumva. Şi nu am făcut-o ca americanul sau canadianul în „vestul sălbatic”, strângând îndârjit din dinţi şi luându-ne de piept cu lipsurile. Şi nativii, da. E târziu azi să regreţi ceva din derularea istoriei… Ei nu au ce lua de la noi. În schimb, noi putem să ne aducem contribuţia cu ce avem cel mai bun: inventivitatea, corolar al minţii noastre sprinţare şi moştenirea culturală. Cultura şi tradiţiile româneşti sunt tot atât de interesante, de bogate, ca şi cele celtice! Nu cred că alt popor european le are atât de darnice ca noi. Dar, iarăşi, din păcate, noi suntem primii care le uităm! Nu numai aici, ci chiar la noi acasă. Rapsozii se duc, îi înlocuiesc maneliştii şi kitsch-urile. Ce să dăm noi societăţilor care ne primesc? Ce dau în acest moment emigranţii români, din punct de vedere al moştenirii culturale, Italiei? Ştiu, sunt mulţi care au început să creeze ajunşi pe acolo, dar nu mai este artă tradiţională. O uităm, sau chiar ne străduim să creăm ceva post-modernist universal, deloc românesc. Să ne integrăm cât mai repede, cât mai definitiv. Credeţi că acesta este semn că vrem să aducem „contribuţie” Canadei, să zicem? Putem cel mult să ne lăudăm cu acel „canadian de origine română” care a făcut oarece… Dacă vei întreba nouăzeci şi nouă de canadieni din o sută, îţi va spune că bineînţeles, acela este canadian pur şi simplu. Şi va avea dreptate!
Cristina Mihai: Trăind imersat într-o lume de limbă engleză (în principal), cât este de uşor, de greu să menţii acurateţea şi frumuseţea limbii române?
Nick Sava: Nu e uşor. Cum zic, cei mai mulţi uită şi chiar vor să uite. Cunosc mulţi autori care se străduiesc în draci să scrie corect în engleză, în franceză… Deşi una este să scrii corect în engleză, cu totul altceva să scrii frumos în româneşte. Eu nu pot şi nu vreau să scriu în engleză. Nu pentru că nu aş şti limba, ci pentru că niciodată – dar niciodată! – traducerea versului Seara pe deal buciumul sună cu jale nu îmi va produce emoţia pe care o simt ori de câte ori citesc, sau aud aceste cuvinte spuse în româneşte. Desigur, pe mine mă interesează să am o plăcere estetică personală scriind, nu mă interesază nici faima, nici banii care ar veni cu ea. Nu mă obligă nimeni, nici măcar foamea, să scriu în engleză. De aceea nu mi-am tradus încă nici o carte în engleză – mai bine scriu alta, în româneşte! Dar poate voi plăti pe cineva să o facă pentru mine.
Cristina Mihai: Prozaicul nu poate lipsi nici măcar atunci când vorbim de literatură. Aşadar, câte ore munciţi pe zi? Cum se nasc poveştile şi poeziile (vechea iscodire după muze)?
Nick Sava: E greu de zis. Deliberat, am renunţat la multe lucruri, inclusiv carieră, ca să pot să mă dedic scrisului. Nu ştiu cum fac alţi scriitori, dar la mine nu este, cel puţin aparent, un full-time job. Parte din timp citesc, îmi fac însemnări, este munca de documentare. Pentru Fiul a trebuit să citesc sute de cărţi, de la religie la istorie, floră, arhitectură, vestimentaţie, numismatică, arme… chiar şi navigaţie! Şi multe, multe cărţi religioase creştine, iudaice, de istorie a religiilor şi conceptelor religioase. Din fericire, perioada pe care o tratez, creştinismul primar, nu are încă toată literatura apologetică ce va veni abia mai târziu… Dar sunt în schimb multe scrieri apocrife. A inclus chiar o călătorie în Asia Mică, pe urmele misionarilor creştini.
În al doilea rând, este acea muncă de creaţie personală de care v-am povestit mai sus, în care îmi spun „povestea”. Asta nu are loc la masă, ci tot timpul. De foarte mulţi ani eu nu mă uit la TV, de exemplu, pentru că mă împiedică să îmi povestesc. În sfârşit, când începe munca de „transcriere” a poveştii pe hârtie, moment în care fac o penultimă „editare”, scriu câteva ore zilnic, cel mai adesea în vreo cafenea, poate la vreo masă în parc (dacă e timp frumos), chiar în vreun mall, dar am scris şi în metrou, în staţii de autobuze – peste tot unde aştept şi nu am altceva de făcut. Pot să mă concetrez atât de bine încât nu mă conturbă zgomotul din jur. În sfârşit, urmează munca de dactilografiere a paginilor scrise cu mâna, proces care de asemenea se derulează pe câteva ore bune zilnic, chiar zece. Atunci are loc o ultimă editare. Pe urmă începe munca de corectură, am avut mereu noroc de prieteni care m-au ajutat. Unii din ei din ţară, astfel se explică de ce păstrez o limbă literară română destul de corectă…
Cristina Mihai: V-aş ruga să-mi daţi câteva date biografice şi bibliografice.
Nick Sava: Născut la Braşov. De pregătire inginer de instalaţii pentru construcţii. Am emigrat din ţară în 90, am stat în lagăr în Cehia, ca refugiat politic. Sunt în Canada din 91. După tot felul de joburi (cel puţin în asta le seamăn lui Mark Twain şi Jack London) şi absolvirea unor cursuri, am lucrat ca inginer electric, apoi ca lighting designer. Am proiecte în toată lumea (da, şi la Beijing) – nu şi în ţară. Am fost (mai sunt?) redactorul şef al revistei Atheneum din Vancouver, membru fondator şi director al Centrului Comunitar din British Columbia. Mai şi pictez – am avut vreo 5-6 expoziţii de grup de când sunt pe aici. Am scris cinci cărţi:
– În care Păcală (povestiri şi snoave populare româneşti repovestite de NS), publicată la Ed. Dealul melcilor, Braşov, 2002
– În căutarea lui Harap Alb, roman fantasy, publicat la Ed. Atheneum, Vancouver), 2005 şi Ed. PIM, Iaşi, 2009
– Taraba cu vise, roman epistolar (chat pe internet), 2006
– Fiul lui Dumnezeu, roman istorico- religios, 2009
– Fericirea de Dincolo, eseuri, Ed. Tehnopress Iaşi, 2008 şi o piesă de teatru, o comedie în două acte
– O zi obişnuită, 2009
În plus, Cartea (o intepretare personală a Bibliei) a ajuns pe la cap 32, iar Jurnalul de călătorie în Turcia, care va fi pus pe site cu multe, multe poze, poate fi oricând transformat într-o carte de circa 150 pagini.
Nu mă întrebaţi ce fac în restul timpului. Uite, dau interviuri…

(Cristina Blaj- Areopagus,
Convorbiri cu scriitori, pg. 149-163)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cristina Balaj, Nick Sava și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.