Vavila Popovici – Uniți în cuget și simțiri?

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.”
Einstein

Viața noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vieții sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiți, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fața ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale nației noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiți să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de preț – cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existența lor. Distrugem năzuința, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniți în cuget și simțiri”.
Defăimători sunt destui, apărători mai puțini, și-atunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligenței, nu există respect față de oamenii valoroși ai nației, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mințile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceață. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiința noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel puțin parțial, această hieroglifă care este de multe ori existența…”
Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influențăm, înălțăm sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea și vorbirea să folosească binelui. Scrierea și vorbirea sunt puteri care trebuie să dovedească multă înțelepciune. Nu ar trebui să folosim un limbaj curat și corect, cuvinte pline de amabilitate care să încălzească sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând să corectam, să îndreptăm, nu trebuie cuvintele să aibă totuși mirosul vieții și nu pe cel al morții? Cuvintele aspre, severe rănesc sufletele, produc mânie, răzvrătire, sau profundă îndurerare. Nu ar trebuie mustrările îndreptate spre oamenii de valoare să fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au rănit să ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie să existe măcar o fărâmă de noblețe. Fiind conștient de greșeala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defăimătoare va acționa pe viitor mai responsabil, în acord cu conștiința sa morală, își va imagina consecințele faptelor pe care le-a făptuit sau este pe cale sa le făptuiască, întrucât i se va lărgi dintr-o dată orizontul cunoașterii și va acționa în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesară.
Trebuie să recunoaștem că nu suntem egali decât în fața lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, alții cuceresc mărirea, iar altora le e dată de-a gata”, scria William Shakespeare. Există o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii și lucrurile în lumea noastră pământeană, așa cum există și în cea de dincolo de noi. Dar, toți și toate trebuie să trăiască în armonie și ca să existe această armonie, trebuie recunoscută această ierarhie. „Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (1 Cor. 1:10).
Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse, am mai spus-o cândva, și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile minții și cele sufletești, destăinuite în scris, întrucât acestea valorează cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândește cinste” și cuvintele așternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt…” spunea un ierarh.
Mircea Eliade se întreba ce-i lipsește omului modern ca să fie om întreg și credea că „tocmai această intuiție a ierarhiei, a cosmicizării. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și el trebuie folosit în sensul respectului, al demnității omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizată, nu haotică.
Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de respect, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată parcă, a reverențelor de limbaj. Mă întrebam cândva dacă este făcută pentru a se vedea în ce lume trăim, ca o oglindă a vieții? Dar nu, m-am convins că este acea „ciupercă” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigenă. Vorbirea stradală nu trebuie adusă în studiourile de televiziune. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totuși respectată! Respect și pentru demnitatea limbii noastre! Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Mă indignase vocabularul folosit de unii manifestanți. Și scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se folosește astăzi, mă dezgustă. Cred că această pretenție a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci și de la cei care știu să-și strige durerea în stradă, sau ]n fața ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iată că se poate! S-au putut auzi cuvinte insultătoare la adresa unui intelectual de mare valoare al țării, iubit de foarte mulți dintre noi.
Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrăjit, scria: „Nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului…” Și-atunci când un scriitor, un gânditor slujește prin scrierile sale interesele neamului românesc și al civilizației timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defăimătoare? Nu se lovește în nația noastră prin defăimarea valorilor intelectuale?

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.