Doru Popovici – Gânduri despre volumul ,,Scrisori de departe”, semnat de distinsa poetă Vavila Papovici

După ce am publicat, în revista ,,România Mare”, analiza pe care am făcut-o asupra tragicului volum ,,România în comunism”, în care Vavila Popovici prezintă ororile din temnițele României staliniste, culminând cu descrierea crimelor petrecute la închisoarea din Pitești – unde ,,pacientul Țurcanu” îi obliga pe nefericiții deținuți să se chinuie între ei -, am simțit nevoia sa consemnez câteva gânduri cu privire la volumul ,,Scrisori de departe”. Acesta ar putea avea ca ,,moto” cuvintele Apostolului Pavel: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Pe ultima copertă, Simion Bărbulescu a consemnat următoarele: ,,Sensibilitatea autoarei este, cu precădere, nostalgică, poeta încadrându-se într-un postmodernism de factură romantică. În definitiv, concepția sa de viață (weltanschauung) urmărește îmbinarea armonioasă dintre sacru și profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneității…”.
Am selectat câteva versuri reprezentative, din ,,Iubirea cea dintâi”: „Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă,/ deși-i din spumă pură de valuri risipite./ Trăiește în adâncuri de mare-ntunecată,/ cu forțe neștiute, calme și-adormite./ Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă./ E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”. Și ,,Poveste de iubire” merită reținută: ,,Un bărbat îmi aducea flori./ Îl așteptam în, fiecare zi./ Îi auzeam pașii, și el îmi aducea/ flori albe și roșii./ Odată, am murit visând că dormeam/ și el, bărbatul iubit/ îmi aducea flori albe și roșii./ Și astăzi continui să mor ,/ visând la bărbatul iubit,/ care-mi aducea flori albe și roșii”.
Expun și poemul ,,Nori deasupra orașului Toledo”: ,,Privesc îndelung tabloul, trăirea cerului/ și-mi pare că norii-ncep să ia înfățișarea unor chipuri schimbătoare,/ izgonite de furia vântului,/ pe cerul albastru-fumuriu,/ fulgerând și tunând, desenând continente./ Furtună dezlănțuită în orașul Toledo!/ Mișcarea ființelor haotice,/ nesupuse ordinii, gata oricând de luptă,/ până la autodistrugere, mă tulbură./ Mi-i imaginez pentru o clipă,/ dătători de benefice energii:/ albi, luminați de soare, strălucitori,/ moi și calzi, precum sânii rotunzi ai femeii,/ și turlele pământului dorind apropierea:/ Dragostea dintre cer și pământ!/ Eternitatea clipelor curge …/ Norii lui El Greco rămân nemișcați,/ amenințători, dominatori,/ deasupra orașului Toledo,/ umilind pământul, prevestind furtuna, haosul”.
Nu am cum să uit ziua când poetul Nichita Stănescu mi-a spus, mai mult melodiind decât recitind: ,,Muzica și poezia s-au născut împreună/ Și s-au despărțit ca să se reîntâlnească”. Și în poemele Vavilei Popovici muzicalitatea cuvintelor s-a îngemănat cu muzicalitatea imaginilor poetice, amintindu-mi de înfrățirea stelelor, pe bolta cerească, într-o noapte de august, care, prin seninătatea ei, anunță dimineața, când ,,roua e sudoarea privighetorilor, ce s-au ostenit, toată noaptea, cântând” – după cum scria Lucian Blaga.
Ca muzician, nu pot să nu sesizez corespondențele spirituale dintre poetica lui Alphonse de Lamartine, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin sau Federico Garcia Lorca și melosul lui Charles Gounod, Robert Schumann, Ceaikovski, ori eufoniile nocturne ale lui Manuel De Falla.
Din poemele Vavilei Popovici se înțelege că, pentru aceasta, credința în Dumnezeu, iubirea, în acord cu preceptele christice, și munca, desfășurată în ritm alert, semnifică o binecuvântare. În acest climat, de o grandoare hieratică și austeră, menționez poemul ,,Rugăciune”: ,,Cu Tine, Doamne, vorbesc în fiecare zi!/ Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Șerpuitoare ocolișuri am străbătut în viață,/ și ce puteri mi-ai dat, să întrevăd lumina!/ Ție, cu umilință, astăzi, Îți cer:/ Întărește-mi trupul, luminează-mi sufletul/ apără-mă, Doamne, de întunecare,/ fă-mă bună, răbdătoare, iertătoare/ A Ta Cale luminată, ajută-mă s-o pot vedea,/ redă-mi tăria, înțelepciunea de a o urma./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea!/ Căci numai Tu îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Scaldă-mi inima în oceanul iubirii Tale/ și mă-nvrednicește în tot ce fac și spun/, cu har, cu iubire, cu tot ce este-n lume/ mai frumos, mai curat, mai bun./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea !”
Sper ca, într-o zi, când voi da în ,,mintea florilor”, într-o primăvară, când îmi atrag atenția distincția magnoliei și expresia feciorelnică a liliacului alb, să pot transpune în liedurile mele versurile poetei Vavila Popovici, pentru care, la fel ca și pentru Rainer Maria Rilke: „Muzica este respirația statuilor, poate liniștea tablourilor. Tu, cuvânt, acolo unde cuvintele sfârșesc, timp așezat vertical, pe direcția inimilor ce pier”.
Vavila Popovici, acum, la bătrânețe, când nu mai am viitor, ci doar trecut, opera dumneavoastră îmi apare ca ,,o lavandă sonoră”.

DORU POPOVICI – București, 28 februarie 2014

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Doru Popovici, Vavila Papovici și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.