Adina Dumitrescu – Tarpan cu galop în zigzag

Acum să nu vă imaginaţi că mă cred un tarpan în galop. Aş rămâne la coada hergheliei dezlănţuite! Nici că aş fi un tarpan în toată puterea cuvântului. Musculatura membrelor posterioare m-ar da de gol, coama rară şi chişiţa îngroşată la fel, vioiciunea ochilor m-ar da iarăşi de gol, idem lipsa copitelor late şi din tot tarpanul ar rămâne un mare gol, aşa cum a rămas şi golul de astfel de animale din Câmpia Română, Dobrogea sau Ardeal. Da, dar a rămas urma copitei lui în dioramele Muzeului Antipa, aşa cum şi numele meu va rămâne undeva pe-un răboj, catalog, voiam să zic Dar cel mai pregnant mi-a rămas râsul din barba rară pe care tot caut s-o extermin cu o pensetă lunar, minunându-mă. Bien que nu se raser! Ce Dumnezeu, o iau de la cap în straiele bărbatului post-primordial? Nuuuu! Ajung minten la capăt!
Aşadar, fără să fiu „el” nici pe departe, pe prispa imaginată stau cu capul ţinut între palme şi-mi apare întâi nor de praf, apoi o săgeată, apare capul primului tarpan în galop printre scaieţi, ciulini şi graminee sălbatice. Urmează grosul hoardei de după vârful săgeţii, gros ce creşte, se lăţeşte spre coadă. Vine spre mine „comeata” aducând după ea sunet invers proporţional apropierii de mine, care vas’ zică, se amplifică! Ei, şi dacă se amplifică, e musai să capete din partea mea un răspuns, un recul sau un feedback, cum se zice. V-ar supăra dacă acesta ar fi un hohot de râs sau mai multe? (Speranţe taică, speranţe!). Ştiu la ce vă aşteptaţi, doar români suntem, suferim de morbul fricii, dar trebuie neapărat să băgăm capul între umeri şi să aşteptăm drobul de sare? S-o mai dăm la întors, chiar dacă nu direct la râs, măcar la câteva vorbe, acolo, dar ca între prieteni.

E miezul zilei, momentul în care deja am schimbat câteva perechi de ochelari. Dimineaţă, nu prea devreme, am pus pe cei de distanţă cu +1,5 să văd ştirile, politichia şi vremea, la bucătărie pe cei cu +2, idem prin baie, iar prin bucătărie, apoi +2,5 la calculator să-mi citesc emailurile, iar +2 pe stradă, prin piaţă, prin magazine pentru cumpărăturile zilnice, numai că aici am agăţaţi de bluză pe cei cu+3 pentru citirea preţurilor şi etichetelor. Ajunsă acasă iar +2 pentru aranjarea produselor cumpărate, fiecare la locul lui, schimb iar cu +3 să mă uit bine în cuptor dacă e făcut sau nu blatul pentru tartă, caut pe bâjbâite pe +3 pe care nu ştiu unde i-am pus, fac învârtita într-un picior, or fi aceştia, nu, nu sunt, aceştia sunt ai Angelei care-i în vizită la mine şi ea cu trei perechi in-dis-pen-sa-bili! Urmează sârba-n căruţă pe teritoriu limitat, sunt ca un tarpan dezorientat fie de strigătele vânătorilor, fie de vreun linx pierdut şi el prin stepa fără urma stejarului pufos. Îmi zic: iată-mă şi la dansuri populare, fără să bag de seamă! Nu mi-ar prinde mai bine câţiva paşi de rok-en-roll în figuri ca pe vremuri, un twist sau o raţă, acolo, un pinguin cum îşi zice azi raţa? – aş fi mai câştigată, aş face mişcare mai multă! Şi mai bine mi-ar prinde îndoirile baiaderei, dar nu în dansul de braţe, palme şi gât, ci în cel al mişcării pe orizontală a şoldurilor, să-mi menţin elasticitatea, numai că am căpătat o aşa teamă de vecini şi de privirile balcoanelor corespondente înălţimii, de nu se poate! Mulţi văd, puţini pricep sau mai de grabă nu pricep, dar comentează. Doamne, apără de imagini prost înţelese, de vorbe-n doi peri, de blesteme, de oratorii cu busola pierdută, dar şi de injurii! Mă credeţi o puritană? Nu, în nici un caz, chiar mai folosesc şi eu, „depandă” de caz, de situaţie. Parcă tarpanul, nu! Că doar ştim bine cu toţi că era un animal integru, necastrat şi când o lua în zigzag scotea nechezatul acela specific, dar vorba aceea: naturalia non sunt turpia!
– Dânsul, tarpanul, o fi purtat ochelari?
– Na-ţi-o, că doar nu era cal, era doar moşul acestuia sau în cel mai bun caz, ruda săracă a eqvidei ce însoţea pretutindeni cazacul.
– Şi-n…….kazacioc?
– Doar ţinea marginile, adică isonul. Bătea copita.
– Ca…mă-nţelegi, Carmen?
– Aceea era castanieta. Cas-ta-nie-ta! Ce Dumnezeu, Angi, eşti dusă cu pluta sau stai prost şi cu auzul? Ştiam că doar ochelarii îţi joacă şi ţie feste. Casta sta sau niet, nu sta! Fenta! Adică, făcea feste.
– Poveste?
– Poveste, poveste, chiar suntem de poveste!
– Ei, v-am convins că sunt un tarpan virtual-adevărat? Nu merge una cu alta? Dar sania cu Moş Crăciun cu tot, cum merge? Ce, nu merge? Zboară?
Mai poţi pune vreo bază pe Angi? Nu mai poţi! S-o urc pe spatele meu, s-o port? Stând ea de atâţia ani doar la căpătâiul Veturiei cea sărită de 80 de ani şi a Flaviei (Goană) – aşa-i zic, Goană, că veşnic fuge să umple bucătăria şi cămara pentru Dănuţ „să aibă ce să mănânce micuţul când vine de la Bucureşti”, dânsul, Dănuţul având puţin peste 45 de ani, stând deci atâţia ani printre ele, au ajuns să semene nevoie mare, nu ştii care-i una şi care cealaltă. Dac-o iau în spate, dă din picioare! Mai bine-mi pun şaua. Goală! Uite-aşa, să aibă cine s-o bată! Mă doare sufletul pentru Angi, dar ce pot face mai mult decât dăruindu-i câteva zile pe anotimp pentru a se pune cât de cât pe picioare? Mă cam boscorodeşte, a început tipicăreala de la 70 de ani, numai că mă fac şi eu că nu văd nimic. Doar la scris, nu ne mai potrivim! Nu mai are răbdare să citească nimic, iar comentariile de altă dată s-au dus pe Apa Sâmbetei (ce, vă miraţi că am scris aşa? Tot aşa scria şi pe tăbliţa indicatoare din partea stângă a mânăstirii, pe acolo pe unde se ajungea la Nicodor-motel. Aşadar, ca de obicei îmi rămâne tot mie onoarea descrierii gândurilor tarpanului original în care vreau să mă întrupez, că numai eu scriu despre cai verzi pe pereţi. Doar de voi reuşi! Oare? Vom vedea!
Reluare… stau eu pe „prispă” şi aud un vuiet. Din ce în ce mai puternic. Mândreţe de herghelie parcă se îndreaptă spre mine. Vârful de lance, capul şi trunchiul au culoarea şoarecelui, iar coama i-e neagră. Flutură-n vânt! Repede, repede intru în el, adică în sufletul şi gândurile tarpanului. „Mă simt obosit. Galopul? Ei, galopul, hoarda mă oboseşte, fiecare cu gândurile lui, fiecare cu ţelul lui împlinit sau neîmplinit, având toţi un singur reflex, acela de a se ţine de herghelie, adică de turmă, adică de mine. Parcă înainte nu simţeam greutatea altora, fugeam de mâncam pământul, de-aia se şi ţineau lanţ, apoi grup sau grupă. Acum mi se face frică din ce în ce mai des, ce, să dau de vreun pârleaz? Trebuie să mă uit bine, să nu mă-mpiedic. Ia să fac eu un pas spre dreapta aşa cum am văzut într-un manej în curtea unui cneaz, Igor. Igor bre, Igor! Îl fac. Herghelia înaintează bezmetică, apoi încetineşte dar nu se opreşte, creşte-n lăţime. Unii tarpani se uită cu greu înapoi. Până la urmă îşi vor găsi conducătorul, nu mă-ndoiesc, sunt doar atâţia alergători buni, numai că au fost luaţi prin surprindere. Mă întorc la ale mele. Găsesc un frunzar şi mă trag la umbra lui. Trebuie să mă pun pe picioare ca lumea, că doar n-are cine să-mi limpezească gândurile. Şi ele curg înspre mine.”
Chestia cu tarpanul e doar o găselniţă. Nu-s numai coaptă bine, sunt chiar pe trecute şi mă aşteptam ca tot omul cu scaun la cap, să mă cunosc bine. Ţi-ai găsit-o! Nici acum nu ştiu dacă sunt sinceră, duplicitară sau fac feţe-feţe în funcţie de… De-asta vreau să mă compar cu tarpanul. Acela era un animal sălbatic, dar era, cum s-ar spune, umblat. Nu dăduse încă de fandoseala iepei domestice-n rut sau de faţa armăsarului pur-sânge, nu-şi dilata nările că n-avea pentru cine, nu-şi scutura coama proaspăt ţesălată. N-a purtat samarul, nu şi-a ascultat samsarul, era liber şi pur. Nemodificat. Şi apoi, nici nu era prost ca oaia, era isteţ, sprinten, vijelios şi viteaz. Nu şi-a lăsat copita drept amprentă pe nicio clisă. Numai că pica des la vânătoare, de, ce să-i faci, iar copita! O avea prea lată, îl încurca printre smârcuri, că de-aia a şi dispărut, de-aici i s-a tras. Omul ca omul, ca vânătorul, a ştiut de unde să-l apuce cu arcanul şi iute l-a mâncat, o fi făcut şi Krenwürstchen ca să-l mănânce! Un tarpan, o dropie, na! A avut tarpanul o doză mare de integritate, a fost curajos, impetuos, numai că vezi? Repet. A dispărut, pe când alte animale, nu. Nuuu! Acelea trăiesc mult şi bine! Şi-a mai avut el un defect (calitate?). A fost prea bun, prea protector. Credeţi că numai cel din fruntea hergheliei? Numai cel care-i conducea pe ceilalţi în galop? Dar restul, cum de se lăsa condus? Au avut încredere-n el, deci erau buni şi ei, nu se temeau, nu se codeau, ci-l urmau.
Iau repede o coală de hârtie şi scriu: ÎNSUŞIRI. Enumăr – sălbatic, pur, liber, neatârnat, integru, curajos, impetuos, isteţ, sprinten, vijelios, viteaz, bun, nefăţarnic. Acum e acum, ce scriu, defecte sau calităţi? Dacă scriu „calităţi”, vin alţii după mine şi trec „defecte”. Parcă o parte din mine ar striga şi ea „defecte”, dar nu de oricare, ci majore, că acum gândiţi-vă şi voi, ce poate să-nsemne cernita de la marginea pieţii şi vieţii, ocolitoarea, speriata sau sperietoarea? Dar nu vă grăbiţi! Mai e ceva nespus, nespecific tarpanului – preaplinul afectelor, ducerea lor până-n iluzie, confuzie, perfuzie zilnică de romantism, teribilism, infantilism, feminitate perimată, desuetă, cochetărie de midinetă, statuie gotică dimineaţa şi romană noaptea, adică pe româneşte, învelit-dezvelit, adică tichia de mărgăritar a chelului. Asta sunt, „aşa se scrie, aşa se citeşte”! O tarapana de tarpan cu galop în zigzag!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.