Virgil Răzeşu – Virtutea …

Virgil RazesuEeeeiiii, unde eşti copilărie ?!
Cine dintre cei cu părul alb sau rărit de vreme şi timpuri nu-şi aduce aminte, cu nostalgie, de … „Plecat-am nouă din Vaslui …”, din poezia nelipsită de la serbările şcolare de altădată. Transcriu, nu întâmplător, una dintre strofe, grăitoare pentru patriotismul moşilor şi strămoşilor noştri : „Si eu, când ochii am închis /Când mi-am luat osânda /Ah ! pot să mor de-acum, am zis /A noastră e izbânda !/Apoi, când iarăşi m-am trezit /Din noaptea cea amară / Colea pe răni eu am găsit /,,Virtutea militară !…”.
S-au dus vremurile acelea, oastea nu mai e ce-a fost, despre virtute (de toate felurile) se vorbeşte mai puţin, patriotismul a devenit o ruşine, există alte însemne, pentru altfel de merite şi, la urma urmei, nici gloanţele nu mai seamănă cu cele de pe vremea marilor apărători ai patriei.
Cu îngăduinţa cititorului, răstălmăcesc puţin versurile seninului Alecsandri : >>>

Reclame

Apariţii editoriale: Virgil Stan – ,,Parfum de orhidee”

copertaProza contemporană românească a adăugat literaturii naţionale, dintotdeauna, figuri ilustre, reprezentative, creatoare ale eposului de factură existenţială, fie de proporţie picarescă, fie imaginar-ancorată în cotidian. Evenimentele, uneori străbătute de romantism – prin erosul rezervat, fără urmă de trivial, alteori – însă – debordând de senzualitate, cu pedanterii şi broderii cvasi-lirice, au constituit miezul în jurul căruia s-a închegat un roman sau o nuvelă. De cele mai multe ori, eposul de factură romantică poate fi descoperit ca motiv într-o temă mai amplă sau chiar ca temă de sine stătătoare, devenind mobilul predilect al scrierii în sine. Dragostea a fost, este, şi va fi întotdeauna, o poveste pe cât de nouă, pe atât de veche, scrisă dar mereu rescrisă, nu neapărat clasică, încartiruită în tipare sau îngrădită de canoane, ci liberă, chiar dacă finalul său nu poate fi întotdeauna unul fericit. >>>

Virgil Răzeşu – Recenzie la volumul ,,Eu, chirurgul” de Dan Gabriel Arvătescu

lansare eu chirurgul2În anul 2006, cu ocazia împlinirii a 250 de ani de la naşterea lui Mozart, publicam o carte cu titlu şocant: Mozart, sunt eu… a elveţianului Max Genève. Sigur, în lumea psihiatrică ne putem întâlni cu Napoleon, Alexandru cel Mare, Iisus Christos sau cu alte personaje şi nu rămânem surprinşi (ba şi îndureraţi) decât de… rătăcirile minţii.
De asemenea, oricine poate afirma că e pasionat de muzica lui Mozart, că are „ceva” din meşteşugul lui, că se apropie de geniul său ori că a compus ceva la fel, dacă nu mai reuşit ca marele muzician şi aşa mai departe. A declara însă că eşti chiar Mozart, nu, e prea de tot, nu poate fi taxat decât ca o mare necuviinţă, care nu poate rămâne nesancţionată.
Dar autorul, care „mănâncă Mozart pe pâine”, cum afirmă personajul principal al cărţii, conştient de riscuri, ne invită la lectură, decriptează, pe cât posibil, câteva dintre datele încă neelucidate din viaţa scurtă şi zbuciumată a compozitorului şi se contopeşte (evident, atemporal!) într-atâta cu muzicianul cel mai cântat pe toate meridianele lumii, încât cititorul răsuflă liniştit, îşi reprimă revolta iniţială şi, luminat şi el, îi dă dreptate autorului : da, aşa mai merge!
Publicându-şi cartea intitulată „Eu, Chirurgul…” şi confratele nostru întru bisturiu şi condei Dan-Gabriel Arvătescu, de la Roman, îşi asumă un risc important, cu atât mai mult cu cât (aidoma latino-americanului Augusto Roa Bastos, în cartea despre dictatură „Eu, Supremul …”) transformă substantivul comun într-unul propriu, ceea ce te poate duce cu gândul la intenţia de a-şi hiperboliza profesia, activitatea, şi rezultatele, dincolo de ce se ştie, se cunoaşte ori au consemnat alţii. >>>

Octavian D. Curpaş: Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !

DumitruSinuDumitru Sinu (Nea Mitică) îşi continuă povestea în sala de recepţie a hotelului său din centrul oraşului Phoenix. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.
Între legionari şi nazişti
Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice. >>>