Alexandru Spătaru – poesis

spătaruFrunzele mele

Dacă voi fi o toamnă
dăruită cu roade,
veniți să mă culegeți.

Numai să nu mă călcați
pe frunze …

Ultimul concert

La final,
aplauzele nu mai conteneau.

„Întotdeauna,
s-a-ntrecut pe sine.
De data asta însă,
a cântat dumnezeiește!”

Aplauda,
transfigurat de fericire,
și omul de pe scenă.
Și n-avea cum să-i facă să înțeleagă
că nu i se cuvin aplauzele.

„Oare nu și-au dat seama
ale Cui au fost în seara asta
vioara și arcușul, cântul?!”

Doar el știa.
Cortina nu se ridicase
-avea să fie cea din urmă oară
când se ridica;
atunci i-a spus, în taină:

„O viață Mi-ai cântat.
Îți mulțumesc.
Acum,
la întâlnirea ta de bun rămas cu lumea,
Eu am să-ți cânt,
de bun venit!”

Rugăciune

Ce grea osândă
ar trebui să cadă asupra mea,
dacă ar fi să-mi ierți
precum și eu le iert
greșelile.

Dar Tu
ai puterea și înțelepciunea
Dumnezeului,
iar eu
sunt doar un om nevolnic.

Dă, Doamne,
ca măcar în prag
să mai apuc să spun cu inima:
„Vă iert pe toți,
precum ne iartă Dumnezeu,
pe toți vă rog să mă iertați!”

Falsă nemurire

În fine, s-a descoperit!
Se află sub una din stâncile bizare
de pe acoperișul Lumii,
știută din străvechime
ca poartă către stele,
loc de pelerinaj și rugăciune.

O cameră de formă sferică,
săpată într-o piatră
dintr-o singură bucată,
necunoscută de Pământ.
A nimerit acolo printr-o întâmplare,
adusă de-o cometă.

Are peretele interior
mai neted ca oglinda,
nimic nu poate să-i adere
și tot ce intră este împins la mijloc.

Când se aliniază cu cele șapte stele,
inima sferei pulsează violent
și o forță uriașă
îi absoarbe conținutul
și-l teleportează în a șaptea stea,
cea mai strălucitoare.

„Acolo trebuie să fie
locuința zeilor nemuritori”,
și-au dat cu părerea muritorii
și au năzuit cu toții
să ajungă în sferă.

Numai că steaua mult visată,
Vai, era pustie
și se mistuia, agonizând, în flăcări.
Cei care au ajuns acolo
au fost incinerați, precum gunoaiele
din Cosmos adunate.

Că zeii
nu-și au locuința
în Universul nostru,
iar calea către nemurire
este alta.

Pe insula uitată

S-au adunat la țărm,
doar marea să-i despartă
de orizontul salvator.

Nu s-au mișcat
în așteptare îndelungată.
Statui încremenite
încă așteaptă.

Din ochii larg deschiși
curg lacrimi de piatră,
durere împietrită.

Convenție

Atâtea adrese și termene,
și toate pentru o singură coasă!
Le și încurci uneori,
că vederea ți-e slabă.
Ți se trage
de la întunericul unde locuiești
de o veșnicie.

Ce viață
de Moarte chinuită,
te compătimesc!

Ca să nu te împovărezi
și cu grija mea,
hai să încheiem o convenție:
„La mine să vii, când te chem!.”

Din dragoste

Au bâjbâit pe întuneric
în creierele lor bolnave
și s-au grăbit
să dea de știre:

„Dragostea
nu este altceva
decât produsul unei combinații
de substanțe chimice.

Circulă
prin niște circuite neuronice
ca un banal curent electric;
se caracterizează
prin tensiune și intensitate,
câteodată împiedicându-se
în scurtcircuite.

Suntem în măsură
să mai anunțăm
că în curând vom fi capabili
să realizăm
acumulatoare și transformatoare
și chiar generatori
de dragoste.

Vom umple
prăvăliile de larg consum
cu dragoste ambalată
în pachete sau borcane,
să fie pe îndestulate,
la prețuri rezonabile.”

Am azvârlit o întrebare în Sus
(îmi cer iertare):
„De ce-i îngădui?!”
Și mi-a răspuns:
„Din dragoste!
Le dau răgaz să o trăiască.
Atunci o vor cunoaște.”
……………………………..
„Nefericiți smintiți
ce semănați sminteala,
strângeți-vă în șandramaua voastră,
în post și rugăciune,
nădăjduind în Dragostea
care vă rabdă și vă iartă.
Fie-vă rușine!!”

Zborul rândunelelor

Cuiburi de rândunele
sub streșini de biserică voievodală.

Din voievozi au mai rămas
mormintele sub lespezi
și niște mărturii prin cronici.

An după an, prin veacuri,
rândunelele au dăinuit.
Toamna s-au dus
și s-au întors cu primăvara.

Și zidurile nu s-au năruit,
iar voievozii dorm în pace,
pentru că an după an,
veacuri la rând,
în cuiburile de sub streșini
zboruri de rândunele se nășteau.

Jur împrejur au săgetat aripile.
Nici un cutremur n-a-ndrăznit
să treacă
peste urma zborului.

De verde, de dragoste

Te uită
ce verde-i câmpia
și iarba cât e de-naltă!
Nu mi-ar ajunge
oricâtă iarbă mi-ar crește
în barbă și-n plete.

În potire adun
viul cel verde,
pentru tinerețe la bătrânețe;
ce păcat că adun prea puțin
din cât este.
Mă abandonez în valurile
ce mă-mbrățișează
din iarba ca marea
și nu mi le mai dau drumul
din brațe.

Mi-am făcut casă
cu zid mai tare ca piatra
din iarbă și dragoste.

N-a trecut
multă vreme de la nuntă;
luna de miere verde
este din alte calendare.
Câmpia mea dragă
a rămas în rochie de mireasă.

Degeaba
tot vine cocorul negru
și-mi spune
că se apropie timpul
să plec.

Poveste de dragoste

Se mișcă
deasupra și dedesubtul orizontului,
plutind pe-o undă
și caută.

Se face vinovat
-însă nu-i pasă-
că-n datele inițiale ale mișcării
a strecurat în taină înc-o dimensiune,
nesocotind canoanele.

Speranța
că în balconul vreunei alternanțe
o să-l aștepte aleasa inimii,
cea mult visată.

El o să-i cânte, fascinat
de frumusețea-i pură,
o serenadă sinusoidală,
iar ea, vrăjită, aplecându-se
să-l vadă mai de-aproape
pe trubadurul geometru,
îi va cădea în brațe.

Atunci,
rigoarea ecuației mișcării
se va spulbera-ntr-o clipă.

Și n-o să fie nici o pagubă!

Ce mi-este scris

Mi-au spus ursitoarele
că am venit pe lume
purtând pe frunte un înscris
cu toate
ce-or să mi se-ntâmple;

Că înscrisul
intră în vigoare
numai dacă îmi exprim
acordul,
adică dacă are
și semnătura mea.

Și-am mai aflat
c-atâta vreme
cât mă mișc pe-aici,
pot să-l modific.

Dă-mi, Doamne, înțelepciunea
să nu adaug, să nu șterg
nimic,
doar să-l semnez.

Înscrisurile pe nisip

Mai sunt, pe undeva,
pe sub un sfinx,
sau în vreo atlantidă,
în măruntaiele vreunui olimp,
sau în vreo peșteră sub mare,
misterele înscrisurilor pe nisip.

Incoerent și stabil,
nisipul s-a împrăștiat de mult.
Misterele au dăinuit,
gânduri închise în tainice seifuri.

Uneori,
simțim acut nevoia
să le descoperim.

Spune-mi, poveste …

De poveste
mă leagă din copilărie
o trainică prietenie,
ceea ce mi-a îngăduit
s-o întreb de mai multe ori:

„Spune-mi,
Măria Sa Fericirea
Prin ce colț de lume mai este?”

Invariabil, mi-a răspuns:
„Pe Pământ,
fericirea întreagă o găsești
doar într-o poveste.”

Eu,tu, noi

Ai observat că numai mărul
de pe ramul de la geamul tău
s-a înroșit?
Acolo am fost eu.

În vis zburam în albastru,
într-un unghi de cocori;
acolo erai tu.

În gara noastră,
două trenuri;
în urma unui accident de mult
pe linii și direcții diferite,
nu mai vor să plece.
„Din pricini tehnice”,
ni se explică.
Dar ce știu ei?
Acolo suntem noi.

Ai auzit șoaptele?

De atâtea ori am venit la tine,
să te apăr de neliniștile mele.
Ai auzit șoaptele
ce-ți băteau noaptea la fereastră?

De câte ori ți-am fost aproape,
știu bine că uitam
sau nu-l mai voiam
drumul de întoarcere în mine …

Dragă mamă,

Sărut mâna!

Îți sărut inima
și amintirea dragă
și dragostea din necuprinsul
sufletului tău de mamă.
Îți sărut durerea
Din prea devremea-ți frângere și despărțire
și icoana.

Iartă-mă!
Atât de rar îți scriu.
Și câte am să-ți spun!

Întâi de toate,
Mi-e tare dor de tine!

Și despre câteva
Din cele ce s-au petrecut în lipsa ta
Îți dau acum de știre.

Pasărea cenușie,
Cu ochii mari și galbeni,
s-a sinucis,
după ce, fără să vrea, fără să știe,
a îngrămădit atunci în fereastră
vestea rea.

Pribeagu`, câinele găsit,
Mult timp te-a așteptat la poartă
și te-a chemat,
urlând zile și nopți la rând.
Când a plecat în lume să te caute,
Nu mai avea grai.

Florile toate
s-au adunat în coronițe
și merele aurii au zăbovit
în palmele deschise ale toamnelor târzii,
până s-a dus grădina după tine,
în Rai.

O vreme,
A plouat prea des,
Sau n-a plouat deloc;
Când n-a fost arșiță, am stat în ger.
Au ruginit orele-n turn.

Mai vin colindători la geamul tău.
De aici, de unde ne-ai iubit,
Se vede același nesfârșit, albastru cer.

Și câte multe altele
Am să-ți mai spun,
Când ne vom revedea.

Sărut mâna, mama mea …

Flori de măr

Oare mai ești,
mai poți, mai vrei să-ți amintești
că azi e ziua ta?

Vântul rătăcește și acum,
ca în alt timp,
printre florile de măr.
El doar mai știe drumul.

„Vântule, pribeagule,
Ia-mă în caldă suflarea ta
și zboară-mă repede,

s-o mai ajung, să-i dau
un braț de rămurele de măr în floare
și o poezie
cu flori albe de măr.”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alexandru Spătaru, Articole și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.