Adina Dumitrescu – proză

O frunză, o pasăre

Grindul trecuse de o sută de ani. Îl mărgineau apele legănate de braţ, făcuseră pentru el o curbă mică, o prelungire de drum în semn de omagiu adus învingătorului, martorului luptei pe viaţă şi pe moarte, dintre uscat şi apă.
Ce foşnete surde, ce surpare de plaur, ce zgomot de ape năvalnice în veniri şi plecări, ce şoapte-n deschideri de nuferi, ce cântec de mierle răzbăteau din frunzarul de arbori al pâlcului de pădure crescut ca un catarg de goeletă-speranţă şi ce sclipire de apă în stropi la-ntâlnire!
Pâlcul era doar un crâmpei de pădure amestecată, formată din arbori, arboret şi liane, dar printre frunzele şi lăstarii de crengi încurcate, din mici cazemate, triluri de păsăret, zilnic atacau partitura, imnul ce proslăvea încleştarea, iubirea, renaşterea.
Lângă pâlcul pădurii, era o oază de linişte, un lac şi pe lac, aşezate, murmurate, erau frunze rotunde de nufăr, câte-o libelulă, câte-un brotac, se auzeau rar pleoscăiturile apelor, sâsâitul şerpilor, orăcăitul broscoilor, apăreau la ore fixe raze de soare din aceeaşi plecare, cu aceeaşi sosire, se vedeau picuri de rouă şi când ploua, boabe de apă în salbe.
Pe creanga sub care-şi avea cuibul turturica, aceasta privea şi gândea. Îşi întorcea capul în stânga şi-n dreapta, vedea parte din crâng şi parte din apa braţului Dunării. De ce privea singură? Din cauze pur naturale. Un cuc îşi lăsase în cuibu-i un ou, după ce acesta a fost clocit, puiul ieşit i-a aruncat puii din cuib. Legea cucului… ea n-avea cui a se plânge… cât despre turturelul ei soţ, un uliu, o torpilă de uliu îl luă într-o zi din zbor şi-l duse spre înalt. Legea uliului… ea n-avea de ce a mai plânge. Era doar o turturică dintre miile de surate ce-şi acceptau fără să crâcnească martiriul, destinul.
Pe lac, zeci de frunze de nufăr îşi arătau fericite, soarelui nuditatea. O singură frunză era stingheră. Vâsla lotcii i-a rupt din greşeală şi floarea şi frunza a doua, doar că ea nu avea cui şi de ce să se plângă… Era legea braţului Deltei şi legea lotcii!
Într-o noapte cu lună plină o turturică în pâlc de pădure cuibărită, visă că la margine de grind, pe un lac mic, o frunză de nufăr nu avea de cine să-şi sprijine limbul. Era o frunză care nu pierea, doar suferea, era viteaza frunzelor de nufăr ce-şi purta pe lac, şirul anilor. „Măi să fie! O frunză! Ce am eu cu frunza de nufăr?”
În aceeaşi noapte, o frunză de nufăr visă că la o întretăiere de crengi, într-un copac al grindului, o turturică nu putea să adoarmă. Cuibul îi era prea mare, prea gol, iar ea era singură şi înfrigurată. „Măi să fie! O turturea… Ce am eu cu turturica?
În cea de a doua noapte, turturica visă că frunza de nufăr priveşte spre ea, priveşte spre cuibu-i dintre crengi şi tare ar vrea s-o primească pe lac, să-i facă un cuib pe-o nervură, să-şi strângă puţin marginile, să-i dea căldură şi să stea la taclale – despre frunze şi lac, despre vâsle şi lotci, despre vecinele-frunze ce se sprijină una pe alta.
În aceeaşi noapte, frunza de nufăr visă că turturica priveşte din cuib înspre ea, văzu încolăcirea şarpelui de apă şi tare ar fi vrut să o urce-n copacul grindului, s-o aşeze în cuib, loc e destul şi să stea la taclale… despre ouă de cuc clocite de alţii, despre ocuparea cuiburilor, despre puii de turturică făcuţi statui la marginea trunchiului, despre uliul-torpilă, despre suratele picioroange ce înoată pe lac.
Visul identic, ambelor le tulbură somnul.
„Trebuie să ajung la frunza de nufăr, trebuie să ajung, cum m-am gândit că pot să-mi duc viaţa privind înspre lac fără să aud suspinul frunzei de nufăr? Acum mă gândesc cum să fac, dimineaţă devreme trebuie să fiu gata de drum. Ea mă aşteaptă!”
„Trebuie să ajung la turturică, trebuie s ajung, cum m-am gândit că pot să trăiesc privind spre copac fără să aud trilul tânguitor al păsării? Dimineaţă sunt gata de drum, dar cum să fac, ce să fac, doar ea mă aşteaptă!”
Şi-au apărut zorile, razele şi-au terminat sunetul grav al începutului, au scos muştiucul trompetei şi l-au pus în cutie. Pe lac, printre lănci de irisul bălţilor pline de rouă, apărută-i o oază nouă. O frunză de nufăr ce şi-a tăiat rădăcina pluteşte pe margine, iar pe nervura-i din centru, o turturică speriată ce-şi părăsise cuibul stătea cu aripile desfăcute ca vâslele lotcii, mânuind frunza. Privesc minunea! Să întreb?
– Şi-n ce limbă vorbiţi? În ce limbă planuri vă faceţi?
– Nicio problemă! În limbajul iubirii!
– O, desigur! E minunat! Cum de am pus o aşa întrebare prostească?

***

                                                           Fugiţi, privighetoarea cântă!

               La margine de pădure, lângă izvor, un stejar secular scăpat ca prin minune securilor ascuţite,

fugilor grave cântate de falii alunecate, gerurilor năprasnice-n saturnalii, văpăilor şi cenuşii urcate spre cer, colţilor argintii de mistreţ şi de-a ghindei căpuşă,

            năucit de pământul nou care fuge din calea răsăritului şi de setea apusului,

însoţit doar de noaptea stearpă a cuvintelor stejăreşti fără pâlcul pădurii, fără murii din cerul gurii copiilor plimbăreţi – feţi frumoşi şi ilene mrene din bobiţe de rouă când plouă, asculta şi din scoarţa-i scrijelită de ani răzbătea geamătul timpurilor pierdute în solitudine.

   Trunchiul îi e încă drept, falnic, rădăcinile bine ancorate. Are frunziş des, verde, iar toamna îl prinde  împodobit de ghindă tocmai atunci când ceilalţi, cei din pâlcul amestecat cu fag se dezbracă de frunze galbene pregătindu-se de iernat. Că pe dinăuntru e mereu trist de solitudinea lui, singur ştie… Că-i plânge noaptea coroana, singur ştie…Că-i caută mistreţii ghinda prin covorul uscat toamna…singur ştie. Că-şi aşteaptă primăvara paleta cu verzuiul din spânz, galbenul din podbal, petele albe de floarea paştelui şi albastrul viorelelor, brânduşelor şi tămâioarelor…tot singur ştie.

               Din pădurea adormită, în miez de noapte mută, un tril umil, aproape insesizabil vine urmat de alt tril, corala sirinxurilor de clavir  începe uvertura apropierii zorilor. Corul privighetorilor atacă partitura dimineţii, miracolul vieţii de zi cu zi, darul cerului, prin  rază trimis pământului.

   Dar iată neînfricata, privighetoarea ce-şi părăseşte cuibul, stolul, îşi avântă aripile spre stejarul solitar să-i aducă în dar frântură de tril vesel, primăvăratec, lui, copacului prea trist, prea tomnatic, falnic, dar singuratic.

Cântecul prinse o creangă, despică tăcerea din jur, un murmur tremură trunchiul, simfonia acoperi partitura, frunza stejarului împleti în sunet parura, diadema sopranelor, se auzi, se văzu aură de tril divin, picat din senin.

–         Ce se aude, pe ce unde-i emisia şi de unde transmisia, întreabă tolăniţii din umbra grătarului?

–         O pasăre! S-o mânca? Fuga,  spre ea, s-o prindem şi s-o prăjim! Cu puţin vin…merge!

–         Ce imagine clară, ce sonorizare, ar merge o ecranizare, cât de mică! Imortalizăm momentul, ce vreţi mai mult decât agrementul netrucat, breaking news, breking music –nature! Puneţi flashurile pe ea şi pe el! Ce misterios carusel, ce remix, pică la fix filmarea!

–         Ea se va speria? Nu va mai cânta? Va pica de pe creanga stejarului? Şi cui îi pasă? Poporului? Asta-i bună, acum! Nu-i ajunge că-i va rămâne filmarea, consacrarea?

–    Fugiţi, privighetoarea cântă! Spiritul şi pământul se frământă, în suflete-i pătrunsă flinta, se strânge binele în cripta acoperită nu de ani, ci de bani. Lăsaţi-mi pe undeva anii singuratici în drumul vostru grăbit spre adâncuri, în frunze-mi va rămâne curajul, zborul privighetorii, trilul, freamătul dulce adus în frunzar şi seva-mi cea nouă, încălzită în jar!