Raluca Andreea Nantu – versuri

Raluca Andreea NantuSe numeşte

„Zile prea mari pentru mine…
Se face moarte…
Mă mai strâng asupra lanurilor de oameni,
Despletindu-mă din urme…
Rădăcini în palme…
Rădăcini în ochi…
În tălpi, în cruci şi în semne…
Se termină pomana …
Teme-te! N-o să te ucid încă!…
Aşteptându-mi dălţile,
Muşcându-mi vrerile,
Atât de râncedă şi totuşi măiastră…
În lume nu se mai moare iar..
În lume nu se mai moare…
În lume…
Lume albă…
Lume neagră…“ >>>

Reclame

Alexandru Spătaru – poesis

spătaruFrunzele mele

Dacă voi fi o toamnă
dăruită cu roade,
veniți să mă culegeți.

Numai să nu mă călcați
pe frunze …

Ultimul concert

La final,
aplauzele nu mai conteneau.

„Întotdeauna,
s-a-ntrecut pe sine.
De data asta însă,
a cântat dumnezeiește!”

Aplauda,
transfigurat de fericire,
și omul de pe scenă.
Și n-avea cum să-i facă să înțeleagă
că nu i se cuvin aplauzele. >>>

Ionel Marin – versuri

Marin IonelPe altarul Clipei

Îmbrăcaţi în haina clipei,
Ca umbra gândurilor în zori,
Vremea trece peste Noi,
Risipind zâmbete de ceară.

Tremurăm la picioarele
Nemuritoarelor anotimpuri!
Nu putem dirija … valurile
Peste poduri de suspine! >>>

George Petrovai: Iustin Capră – excepţionalul produs al României de ieri pentru lumea de mâine

Că lumea se schimbă de la o zi la alta, o vede oricine. Pentru unii, această necontenită schimbare este însuşi destinul, adică sensul ascendent al mişcării istorice a umanităţii, în timp ce alţii asimilează respectiva schimbare cu progresul omenirii, care este văzut de filosoful P.P.Negulescu “ca o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de existenţă, prin mijloacele pe care i le pune la dispoziţie înaintarea ei, mai mult sau mai puţin continuă, în cultură şi civilizaţie”.
Nu voi intra în detalii, pentru că asta ar duce la o dezbatere amplă despre cultură şi civilizaţie, ceea ce – desigur – ar depăşi cu mult limitele rezonabile ale textului pe care mi l-am propus. Voi menţiona, însă, un gen aparte de schimbare în mentalitatea omenirii, care se încadrează perfect în dinamica lumii contemporane.
Astfel, ştim că după cel de-al doilea război mondial, de pe harta lumii au dispărut imperiile de tip clasic atât în tabăra învinşilor (imperiul nipon, de exemplu), cât şi în tabăra învingătorilor (uriaşul imperiu britanic).
Dar cu toate că, sfidând legităţile istorice postbelice, imperiul sovietic s-a tot extins până la definitiva sa prăbuşire orchestrată de la Kremlin de către Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al colosului cu picioare de lut, noile imperii apărute pe harta lumii, cum ar fi cel al Japoniei postbelice, s-au înfiripat şi au tot sporit în influenţă şi eficienţă printr-un alt fel de expansiune – cea datorată victoriilor înregistrate pe toate fronturile de către legiunile economiilor productive, comandate de corpul de elită al finanţelor sănătoase. >>>

Titi Nechita – Îmi eşti

,,Un gând şi o floare pentru toate frumoasele din viaţa noastră”

Îmi eşti fiinţa cea mai dragă
Spre care ochii am deschis!
Mi-ai făurit o lume-ntreagă
Când alte porţi mi s-au închis.

Mi-ai fost iubire şi speranţă,
Reperul primilor mei paşi…
Cântec de leagăn şi credinţă
Când mă priveai cu ochi gingaşi!

Ai fost a gândului lumină
În taine de abecedar…
Mi-ai dăruit o viaţă plină
De care nu aveam habar. >>>

Adina Dumitrescu – proză

O frunză, o pasăre

Grindul trecuse de o sută de ani. Îl mărgineau apele legănate de braţ, făcuseră pentru el o curbă mică, o prelungire de drum în semn de omagiu adus învingătorului, martorului luptei pe viaţă şi pe moarte, dintre uscat şi apă.
Ce foşnete surde, ce surpare de plaur, ce zgomot de ape năvalnice în veniri şi plecări, ce şoapte-n deschideri de nuferi, ce cântec de mierle răzbăteau din frunzarul de arbori al pâlcului de pădure crescut ca un catarg de goeletă-speranţă şi ce sclipire de apă în stropi la-ntâlnire!
Pâlcul era doar un crâmpei de pădure amestecată, formată din arbori, arboret şi liane, dar printre frunzele şi lăstarii de crengi încurcate, din mici cazemate, triluri de păsăret, zilnic atacau partitura, imnul ce proslăvea încleştarea, iubirea, renaşterea.
Lângă pâlcul pădurii, era o oază de linişte, un lac şi pe lac, aşezate, murmurate, erau frunze rotunde de nufăr, câte-o libelulă, câte-un brotac, se auzeau rar pleoscăiturile apelor, sâsâitul şerpilor, orăcăitul broscoilor, apăreau la ore fixe raze de soare din aceeaşi plecare, cu aceeaşi sosire, se vedeau picuri de rouă şi când ploua, boabe de apă în salbe. >>>