Ion Ionescu-Bucovu: A. Toma–sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română

Cine și-a făcut studiile liceeale prin 1950 a avut ocazia să învețe despre poezia lui A. Toma, unul din cei mai înverșunați proletcultiști ai poeziei românești. Născut la Urziceni în 1875 și mort în 1954, „ poetul ” , A. Toma a deschis larg porțile realismului socialist în literatura română, dispunând de o toată autoritate a partidului comunist pentru a îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară, venită de la Moscova. Tot el a fost câinele credincios care turna la securitate orice formă literară care se abătea de la doctrina partidului. Așa s-a întâmplat și cu Nicolae Labiș după ce a publicat„Albatrosul ucis”, fiind expus „oprobiului public” și luat în colimatorul securității.
La începuturi, îndrumat de Constantin Dobrogeanu Gherea și bucurându-se de aprecierile lui Caragiale cu care se lăuda, poezia lui epigonică, alegându-și modele saturate din seva dragostei de viață, așa zisa „poezie proletară”, care cânta avântul clasei muncitoare, aducea o tonalitate nouă în lirica proletară. Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales chiar de Ion Luca Caragiale, în 1896, cu prilejul publicării unui poem în revista „Epoca literară”. În 1919 a salutat în versuri avântate marea revoluție socialistă din octombrie, în 1932 a devenit membru al partidului comunist, introducând printre primii realismul socialist în literatură română.
Ce era realismul socialist? Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu – după cel de-al doilea război mondial – au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare prin care definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Așa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care – prin comportamentul său – trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății comuniste.
Cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea realismului socialist și a stalinismului în literatura română[5], în 1948 A. Toma a fost ales membru titular al Academiei Române.[6]. Pictorul Jean Steriadi l-a imortalizat pe pânză într-un tablou numit „Academicianul A. Toma”. Ce ironie a soartei!
Stalinismul cultural, între 1948 și1956, distruge vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”, după trăsăturile sovietice. Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forță, legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte,Academia Română și asociațiile profesionale cu tradiție ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime:Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc. În cazul literaturii și culturii universale, lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar oe, Gide etc
.După al Doilea Război Mondial A. Toma a fost director la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), publicând scriitori minori intrați în grația partidului comunist sau opere ale scriitorilor ruși.[4]
Unele poezii „realiste” ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în ziarul Scânteia, din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care faptele sunt conduse și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului.
În poezia La inaugurarea librăriei Cartea Rusă, publicată în revista „Veac nou“ din 10 ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei ARLUS-Cartea Rusă (decembrie 1944, respectiv ianuarie 1945) drept un act civilizator major.[9]
Vladimir Tismăneanu relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista Tita Chiper: la o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal”[10].
La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua a ediției din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru cu versurile “imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”) a publicat o altă “capodoperă” literară: Viață dați stalinistului gând![11] care se încheia cu versurile:
Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel
Al partidului nostru, — înălțăm jurământ
Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel —
Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt!

Toma, ca poet de cabinet, va porni, ca atatia altii in epoca, de la o știre publicată in Scânteia pentru a inchega iute, indiferent la inadvertente, un scurt poem in care faptele sunt conduse și reordonate dupa nevoia artistica a poetului intr-o flagranta ignorare a veridicului.
Alexandru Toma este autorul poemului „Silvester Andrei salveaza abatajul”. Alături de „Lazăr de la Rusca” a lui Dan Desliu, este una din cele mai reprezentative poezii „de tip nou”, așa cum era dorita a fi poezia in „noul regim”. In afara de povestea versificata a minerului Silvester Andrei, A. Toma s-a mai remarcat printr-o adaptare dupa calapodul vremurilor a unor poezii scrise la timpul lor de Mihai Eminescu, precum „Glossa” ori „Dintre sute de catarge”. A mai scris versuri pentru copii, reunite in volumele „Suna ghiocel, suna clopotel” si „Piuici si fratii lui mai mici”.
Minerul Boganici Neculai si vagonetarul Silvester Andrei, „fruntași in intrecerea socialista” si buni fârtati, nu apucă să se bucure de roada bogata/frontul bogat de carbune a noului abataj, ca sunt surprinși de o surpare a bolții. Trupul lui Boganici este prins sub bolovani: „Deodata, o ploaie de năruitura / Porni din inalt, si cura cu ură, / Tot mai larg căsca moartea lacoma-i gura, / Tot mai crunt iși scrâșneste deasupra-le colții, / Cu trosnet prăvale și un stâlp, propta bolții -/ Trup tânar, minere, sub greu-i tu pici / – Tu n-o sa mai bocăni pe-aici Boganici.” Primul gand al lui Silvester e sa fuga, „dar un geamat-cuțit crunt in piept l-a muscat: / „Geme-un om, un tovaras, lasi sa piara-un fartat?”.Constiinta de clasa invinge si, o data decizia luata, in sapte versuri expeditive se va consuma ceac-pac, intr-o frenezie a verbelor actiunii, o celebra pagina de eroism socialist, comparabila, prin viteza a consumarii deznodamantului, cu cele ale lui Bolintineanu: „Inșfacă trei scânduri, inșfacă securea – / Lucrează in friguri, lunatic, aiurea – / Sub grindina morții din acoperiș, / Iute, doua cruciș, stâlp a treia proptiș, / Și peste o clipa, inima-i tipă: / Salvat, abatajul! – grindina stete! / Ai luptat, ai invins, ai fost om, mai baiete.”
În „Marea preluare” viziunea revoluției se apropie de în limbaj trivial de o vulgaritate jalnică :
„Odesa, Crimeea..
Și acasă, pruncii, femeia, Păduchii foamea. Munca…
Pe când încuietorii bucatelor
Purtătorii păcatelor,
Mai marii,- măcelarii-
Lor huzurul, untul, șunca,
Șampania…
Paștele și grijania!…
Așa!
Cu gura plină de ură
Înjură!”
Poezia „Partidului” îi încoronează opera, aducând un omagiu solemn partidului comunist:
„Când stavili până-n cer ne cresc în cale,
Noi, comuniștii, nu cunoaștem jale :
Proptim largi umeri, toți- rostim PARTID-
Cad munți de fier, căi dalbe se deschid.//
Azi când ne creștia fi a tot stăpâni,
Bem crezul tău ca flacără-n plămâni.
Turnând nădejde, dragoste, mândrie,
În munca dezrobită pe vecie
……………………………………….
Căci omul nou nu-idornic doar de spor :
I-ai prins aripi și-i sufli vânt de zbor,
Și-și cere liber largul pământesc
Căci aripile cresc
și cres
li cresc…”
Într-o luptă acerbă cu marele poet Tudor Arghezi, fiul său, Sorin Toma, care i-a continuat „opera” a scris celebrul articol „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în care-l cobora pe Arghezi în infern și-și ura tatăl spre înaltele culmi ale poeziei.
„Sorin Toma a invocat nu doar faptul că l-a scris la comandă politică, ci şi lacunele sale de cultură literară. […] Ceea ce nega categoric era opinia generalizată că voise să-l dărâme pe Arghezi, pentru a-l impune ca poet naţional pe tatăl său, A. Toma.”
Iată o declarație a lui Sorin Toma:
„În primul rând, tata nu trebuia reabilitat, nu avea de ce. Nu se punea această chestiune. Iar articolul meu, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, nu numai că a fost scris cu acordul partidului, dar a fost o sarcină de partid, care venea de sus de tot. În volumul memorialistic Privind înapoi, p. 330-331, am explicat pe larg acest caz: „Sarcina de a scrie articolul şi indicaţiile corespunzătoare le-am primit direct de la Iosif Chişinevschi, membru al CC al PMR, şi nu prin intermediul lui Leonte Răutu, şeful Secţiei de Propagandă şi Cultură, prin care, în mod obişnuit, se ţinea legătura cu Scânteia. Chiar acest fapt era de natură să-mi sugereze importanţa ce i se acorda articolului. / Pe întreg parcursul elaborării lui, Chişinevschi a fost singura mea legătură. El a subliniat că îmi transmitea indicaţiile conducerii partidului şi că iniţiativa a avut-o «însuşi tovarăşul Dej». De altfel, în etapele următoare, el s-a referit la conducerea partidului «şi» la Gheorghiu- Dej. Am înţeles că au fost consultaţi şi alţi membri ai conducerii (mi-a atras atenţia şi vocabularul lui, oarecum deosebit, mai rafinat decât cel pe care Chişinevschi îl folosea în mod obişnuit).
Am scris acest articol pentru tânăra generație de intelectuali pentru a lua cunoștință de aventura prin care a trecut literatura română între anii 1950- și cu mici retușuri până în 1989, sub regimul comunist.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ion Ionescu Bucovu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.