pr. Cornel Paiu – „Reţetar” pentru Iubire

Cornel PaiuÎn calitate de lector, revin întotdeauna cu mare plăcere asupra creaţiei literare a prietenului nostru, medicul Dan Gabriel Arvătescu. Dar, cu mai multă bucurie, revin de data aceasta, căci alătur calităţii de lector şi pe cea de editor, prilejuită de debutul său editorial.În acest context, menţionez că am onoarea de a mă număra printre primii cititori ai textelor cuprinse în acest superb volum de debut, „Eu, Chirurgul…”, şi, astfel, desigur, printre primii comentatori, ca să nu spun critici ale acestora. Erau primele exerciţii care pregăteau terenul pentru situaţia de acum, care mă găseşte, după cum spuneam, în postura de editor, dar şi în postura de îngrijitor şi postfaţator. Având în vedere importantul text de prezentare (prefaţator), al nepreţuitului nostru prieten, reputatul om de cultură, scriitorul, criticul literar şi de artă, enciclopedul Lucian Strochi – text am spune atotcuprinzător, în urma căruia, iată-ne exclamând şi noi, credem, ca mulţi alţii înaintea noastră, în diferite ocazii, „Ce Dumnezeu să mai spui!” – ne-am propus ca textul nostru să-l înclinăm către istoria literară, dar şi către critica de întâmpinare, apelând la modul impresionist pe care-l practicăm de preferinţă în atare situaţii.Arvatescu-DanDan Gabriel Arvătescu s-a născut la 22 mai 1960, la Câmpulung Muscel, judeţul Argeş. Este absolvent al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” din Roman, promoţia 1979 şi al Universităţii de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală, promoţia 1986. Este medic primar chirurg, şef al secţiei Chirurgie din cadrul Spitalului de Urgenţă din Roman, din anul 2000, însă profesează medicina la Roman de 20 de ani, respectiv din anul 1994. Este membru al Societăţii Române de Chirurgie, al Asociaţiei Române de Chirurgie Endoscopică (ARCE) şi al Societăţii de Istorie a Medicinei, filiala Roman. Între anii 2000-2009 a fost consilier local în cadrul Consiliului Local al Municipiului Roman. Paralel cu activitatea profesională desfăşoară o susţinută activitate culturală, implicându-se în organizarea evenimentelor numeroase ale Societăţii Culturale „Clepsydra”, în calitate de vice-preşedinte al acesteia. Totodată, ca director general al Editurii „PapiruS Media”, coordonează diferite apariţii editoriale în calitate de editor şi organizează evenimentele conexe, în principal lansările de carte. A debutat publicistic în 1999. Este autorul a 30 de articole, 7 publicate în reviste de specialitate, precum Revista „Chirurgia” a Societăţii Române de Chirurgie, „Acta Medicalia” şi „Jurnalul de Chirurgie”. Articole de altă factură – monografii istorice, de atitudine civică, medalioane ale unor personalităţi medicale etc. – dar şi fragmente de proză, dintr-un roman aflat în lucru a publicat în reviste precum: „Cronica Romanului”, „Asachi” şi „Clepsydra”. De asemenea, în volumul „Municipiul Roman şi comunitatea ruşilor-lipoveni”, de Petru Flenchea, apărut la Editura „PapiruS Media” în anul 2009, a publicat studiul monografic „Identitate romaşcană”.
Dan-Gabriel Arvătescu este medic şi, îndrăznim să o spunem, scriitor deplin.
Dan-Gabriel Arvătescu face parte dintre acei medici, nu mulţi la număr, care, pe de o parte, se numără printre cei mai pasionaţi cititori din literatura clasică, modernă şi contemporană, posesor al unei biblioteci importante, în care alături de carte rară, de colecţie şi de tomurile dedicate medicinii, figurează cărţi dintre cele mai variate, de istorie, literatură, filosofie şi teologie, iar, pe de altă parte, face parte dintre acei medici, atinşi de har, sensibili, care încearcă să iasă din singurătatea şi angoasa profesiei şi să se comunice lumii, prin intermediul creaţiei, sonor, cu voce clară şi interesantă, care cu adevărat are „ceva de spus”, după cum ar afirma cel care a fost apreciat ca fiind cel mai mare scriitor american al secolului al XX-lea, Scott F. Fitzgerald. Revelator, în acest sens, este momentul descris în finalul monologului „Eu, Chirurgul…”, pasaj care face trimitere la tensiunea şi suspansul secundelor-minutelor-orelor petrecute în sala de operaţie, când conştiinţa existenţei spiritualului, al ajutorului venit de „dincolo”, străluceşte ca un diamant abia terminat de şlefuit: „Aş vrea să-ţi spun ţie, Pacientului întins pe masa de operaţie ca un Hristos răstignit, ce simt eu. Eu, Chirurgul, omul care, pentru un timp scurt, dar în esenţă lung cât o eternitate, am responsabilitatea ultimei tale speranţe. Ce simt eu când bisturiul întâlneşte albul imaculat al pielii, când roşul neaşteptat al sângelui străluceşte înşelător, când ţesuturile se dau la o parte ca faldurile unei cortine şi când organe care n-au văzut niciodată lumina apar ca dintr-o peşteră ascunsă. Atunci începe o luptă surdă. Mă simt ca un vânător în jungla din care moartea priveşte nemiloasă, ascunsă în ţesuturi şi tumori, pornind o luptă în care nu am altă armă decât o mână sigură şi o minte clară. Cum să-ţi explic sentimentul de panică ce mă cuprinde, când simt că viaţa pulsând în artere se scurge inexorabil, când o umbră cenuşie îţi acoperă chipul, când deodată mâna oboseşte, când gânduri sumbre îmi întunecă raţiunea, când simt că am nevoie disperată să se întâmple ceva, să mă ajute cineva, să se milostivească cineva de amândoi şi, mai ales, să nu mă mai simt aşa de îngrozitor de singur?! Totuşi, cum să-ţi spun ce simt când, deodată, ca prin minune, totul pare să renască, când sunetul acela al sângelui bubuind cu putere în artere, mai înălţător ca o simfonie, începe să-mi sune în urechi, când valul morţii se retrage, când mâna şi mintea vibrează din nou la unison, când simt că am învins, când oboseala aceea plăcută mă cuprinde şi când simt pe umăr îngerul meu păzitor, făcându-mi cu ochiul?! Cum pot să-ţi spun toate acestea, dragul meu, şi ce-ar fi de spus?”.
De-aş da curs tentantei ispite de a exemplifica printr-o incursiune în istoria literară buna alăturare şi conlucrare a celor două profesii, ar trebui să mă refer la modelele oferite, să spunem, spre a încerca o sistematizare, de scriitorii valoroşi cu studii în medicină, adică, mai întâi discipoli ai lui Hipocrat, şi, doar mai apoi, ai lui Orfeu, atât din ţara noastră, cât şi de peste hotare. Astfel, dintre medicii-scriitori de altădată din ţara noastră, am menţiona printre cei dintâi pe medicul-scriitor-martir Vasile Voiculescu, pe medicul-poet Vintilă Ciocâlteu (menţionat de George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până la zilele noastre”), pe medicii-scriitori Grigore T. Popa, cel care în 1936, împreună cu Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu, a fondat revista „Însemnări ieşene”, Ion Biberi (doctor în chirurgie, medic primar psihiatru; prozator, eseist şi critic literar), Victor Papilian (medic, scriitor, profesor universitar, autor al unei bogate opere ştiinţifice şi literare; în anul 1950, după ce în 1947 fusese pensionat forţat de noul regim comunist instaurat în ţară, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, ca adept al „ideologiei burgheze” pentru „atitudine refractară ideilor socialiste”), George Magheru (poet şi dramaturg, medic militar în Primul Război Mondial; nepot după tată al generalului paşoptist Gheorghe Magheru; cităm aici poemul „Balada viteazului”, inspirat poate de experienţa de pe front: „E acest viteaz, monarc/ În vânătorii cu arc;/ Lancea-i fără milă printre/ Scorpi, balauri – până-n vintre…// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Pentru cumpăna dreptăţii/ Rade el zimţii cetăţii/ Şi petrece-n foc şi sabie/ Orice ne’ nchinată tabie.// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Trece printr-un câmp de leasă/ Fata: geana-i e sumeasă/ Şi pe dedesubtul scufii/ I se încreţesc zulufii.// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Pe când îi sărută gura,/ În inimă-i muşcătura,/ Şi mustaţa sulicioară/ Gâdilă în subţioară.// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Un vătaf pizmătăreţ/ L-a legat în somn, isteţ;/ Lunecă printre ferigi/ Cercuitul în verigi.// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Spre un ţărm de iezure/ Unde-i domn un viezure,/ Pe un mal râpos de şigă/ Unde lupul este rigă;// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…// Cu al morţii semn l-a uns/ Preotul de treflă, tuns,/ Putrezeşte neagra tigvă/ Necitită de molitvă;// Sună clopote înalte/ Glasul lumii celeilalte…”), Aurel Baranga (ziarist, memorialist, prozator satiric; amintim aici: „Pamflete”, 1952, „Tipuri şi tertipuri”, 1971, „Teze şi paranteze”, 1974, „Satirice”, 1977, „Jurnal de atelier”, 1978; dramaturg – drame precum „Iarba rea”, 1949, „Anii negri”, 1951, „Recolta de aur”, 1953 şi comedii, ca „Bulevardul împăcării”, 1951, „Mielul turbat”, 1954, „Reţeta fericirii”, 1957, „Travesti”, 1969, „Interesul general”, 1971), Victor Săhleanu (enciclopedist, medic, biofizician, matematician, filozof, profesor universitar, poet şi eseist; a publicat peste 60 de volume; dintre cele dedicate poeziei amintim: „Câteva cuvinte” şi „Marea şi dragostea”, Bucureşti, 1977 şi „Liturghia iubirii”, Bucureşti, 1995), dintre contemporani pe Augustin Buzura (psihiatru, prozator, eseist, scenarist de film, membru al Academiei Române), Emil Brumaru (medic, scriitor, poet; a primit în 1970 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, iar în 2001 Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru „Opera Omnia”), Răzvan Petrescu (medic, dramaturg, editor şi prozator), Constantin Dimoftache Zeletin (cunoscut ca C. D. Zeletin, poet, eseist, traducător, medic şi biofizician), Arcadie Percek (doctor eminent, psiholog, ziarist, scriitor, autorul unor cărţi precum: „Printre mari cărturari şi mari medici”, „Terapeutica naturistă”, „Sănătatea înainte de toate”; este cel care a contribuit decisiv la impunerea sintagmei scriitor-medic), dar şi pe megieşul nostru pietrean Virgil Răzeşu (chirurg strălucit, editor, publicist, traducător şi scriitor, autor al unor cărţi cu tematici variate, între care romanele „Prin Vămile Vieţii”, „Inelul pierdut”, „Glontele cu parfum de crini”), iar dintre medicii-scriitori de peste hotare am aminti pe Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis-Ferdinand Destouches, unul dintre marii scriitori francezi ai secolului XX), Frank Gill Slaughter (SUA), Mihail Bulgakov (Rusia) pentru roman, pe Anton Pavlovici Cehov (Rusia), Friedrich Schiller (Germania), pentru genul epic scurt (povestirea, schiţa, nuvela) şi dramaturgie, pe John Keats şi, desigur, pe deja amintitul Schiller, Gottfried Benn (Germania), Oliver Wendell Holmes, William Carlos Williams (SUA) pentru poezie.
Scrierile unor medici ilustrează şi alte genuri precum: lucrări bibliografice şi eseistică (Pasteur Walléry-Radot, mare eseist şi memorialist francez), reportaj (un reprezentat de seamă este exploratorul Africii Centrale, de Sud şi de Est, scoţianul David Livingstone, colaborator cu jurnalistul H. M. Stanley, împreună cu care, în 1871, explorează estul Africii – Zanzibar -, şi care, de altfel, în 1874 îi publică la Londra paginile de jurnal, sub titlul: „The last travel’s David Livingstone”; alţi doi reprezentanţi de marcă sunt americanul Victor George Heiser, care a profesat medicina în Statele Unite, Europa şi Filipine şi medicul-biolog francez Alain Bombard, renumit pentru călătoria realizată de unul singur în anul 1951, când într-o barcă mică, gonflabilă, a traversat Oceanul Atlantic), lucrări cu caracter social (germanul Albert Schweitzer: a fost teolog, organist, filosof, medic şi misionar în Africa; a primit, în 1952, Premiul Nobel pentru Pace, apreciidu-i-se contribuţiile în domeniul filosofiei, sintetizate în volumul „Reverence for Life”), memorialistică sau confesiuni autobiografice (medicul şi psihiatrul suedez Axel Munthe (Cartea de la Sant Michele), Archibald Joseph Cronin, medic şi scriitor scoţian, autor al lucrărilor: „Citadela”, „Sub stele”, „Castelul Pălărierului”, „Drumul lui Shannon”, „Cheile Împărăţiei” şi „Anii tinereţii”, toate ecranizate; este creatorul personajului „dr. Finlay”, eroul serialului „Dr. Finlay’s Casebook” difuzat de BBS), gazetărie (Nicolas de Blégny, care a publicat în 1679, la Paris, primul ziar medical, Théophraste Renandot, căruia i se datorează apariţia primului ziar, în 1631, intitulat „La Gazette”), romanul poliţist (Conan Doyle, iniţiatorul genului, creatorul literaturii detectiviste şi al celebrului Sherlok Holmes), genul satiric, în care a excelat inegalabilul François Rabelais. Asupra acestei personalităţi reprezentative a Renaşterii am vrea să zăbovim. Cine a fost Rabelais? A trăit în Franţa, între anii 1494-1553. A fost: medic (licenţiat în medicină, Universitatea din Montpellier, în 1530; în 1532 practica medicina la Lyon), călugăr (întâi franciscan, apoi benedictin), spirit umanist, poliglot şi scriitor. Cunoştea greaca şi latina, ştiinţele exacte, dreptul, filologia şi literele. Aşa se explică atât erudiţia sa, numeroasele cărţi publicate în limba latină, cât şi traducerile însoţite de comentarii ale multor tratate de medicină ale Antichităţii, cum ar fi „Aforismele lui Hippocrate”, în 1532. Opera sa capitală o reprezintă însă romanele satirice „Gargantua” („Les horribles et épouvantables faits et prouesses du très renommé Pantagruel, roi des Dipsodes, fils du grand géant Gargantua” – „Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua”, Lyon, 1532) şi „Pantagruel” („La vie très horrifique du grand Gargantua, père de Pantagruel” – „Viaţa extrem de înfricoşătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel”, Lyon, 1534).
De altfel, cât priveşte constituirea şi organizarea medicilor-scriitori într-o breaslă distinctă, după 1989 s-a înfiinţat la Bucureşti Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, afiliată, din 1998, la Union Mondiale des Ecrivains Médecins. Referindu-se la condiţia scriitorului-medic, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, C. D. Zeletin, preciza, la ceas aniversar, într-un articol publicat în Revista „Viaţa medicală – Săptămânal al personalului medico-sanitar”, nr. 51-52 (1093, 1094), decembrie 2010: „Profesia aspră de medic, …determină în mai mică măsură scrisul artistic decât genuinul impuls primar, înnăscut şi irepresibil, care izbuteşte să-i dea configurare şi să-l vădească pe artistul adâncurilor.”, şi, referindu-se la „harul cu care a venit pe lume”, crede că scriitorul-medic este „un produs al supapei tumultului din adânc”, acesta fiind „un stingher, cu atât mai mult cu cât existenţa îi este bifidă, iar arta lui un produs al individualului şi mai puţin al socialului”. Amintim şi organele de presă ale Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România: revista săptămânală „Viaţa medicală”, almanahul „Clipa cea repede…” şi revista „Fântâna din Kos”.
Prin incursiunea anterioară nu am dorit altceva decât a pune pe o orbită clară, fără nicio reţinere, şi scriitura medicului Dan-Gabriel Arvătescu, rodire matură a acelor zbateri din adânc, descrise şi de C. D. Zeletin. „Tumultul adâncurilor fiinţei”, dar şi intuiţia atingerii harului, credem că sunt premizele scriiturii sale, căci, acesta, din când în când, în clipe de inspiraţie, în clipe de graţie, în clipe de gând adânc se cere exprimat, eliberat din temniţele-i, poate telurice, poate protoplasmatice, poate magmatice, poate noroioase, poate aluvionare, poate tehtonice, însă, totdeauna iluminate de lumina (uneori incandescentă, deşi rece ca cea produsă de neoanele sălilor de operaţie sau salonelor spitalelor) cerurilor interioare.
În acest context, nu întâmplător, credem că centrul tulburător al textelor cărţii, este, fără îndoială, „Eu, Chirurgul…”. Confesiv. Medic-pacient. „Tu mereu m-ai crezut un zeu dar, vai, nu eram decât un biet om, mânat de angoase, de îndoieli, de dureri ascunse pe care nu le arătam şi tu nu le ştiai. Tu credeai că le ştiu pe toate, dar eu ştiam că nu ştiu nimic. Asta am învăţat-o repede în zbaterea mea permanentă.”. Ce sau cine este medicul? Ce sau cine este în special chirurgul? Surprins în singurătatea angoaselor lui, în singurătatea retorică impusă de profesie, acesta ne îndeamnă să vedem iar „stelele din cer”, să ne recăpătăm libertatea, să devenim iar liberi, umani şi fericiţi, să manifestăm milă şi compasiune faţă de om şi faţă de lumea (minerală, animală) din care suntem parte. „Sunt om, nu zeu, nu te pot face nemuritor, dar pot să te ajut să trăieşti mai mult, desigur dacă vrei şi dacă mă ajuţi şi tu. Eu, Chirurgul, refuz să mă predau. Uneori ştiu că-i în van, că nu pot azi, că nu ştiu azi destul. Dar, uite-aşa, eu, Chirurgul, refuz să te abandonez durerii şi morţii. Voi lupta chiar dacă nu-i nicio şansă, chiar dacă sunt un Don Quijote tragic ce se luptă cu morile de vânt. Voi sta alături de tine până la final, până la graniţa morţii şi dincolo de ea. Pentru că eu cu tine mor de fiecare dată puţin şi de fiecare dată mă reîntorc la viaţă cu tine. Viaţa, dragă prietene, nu e absurdă, e minunată, aşa cum ne e dată, iar tu eşti cea mai frumoasă bijuterie a ei. Eşti tu mic, e ea scurtă, dar merită să fii fericit. Crezi că ar fi mai puţin absurdă existenţa ta, dacă ai avea dimensiunea universului sau ai trăi o eternitate? Ai fi mai fericit? E ciudat cum trebuie să-ţi fac, practic, rău ca să te vindec. Probabil orice durere trebuie să lase o cicatrice ca să nu uiţi. Ori eu asta îţi fac: pătrund în tine, caut în tine, lupt cu tine şi la urmă rămâne cicatricea. Ca să nu uiţi nici tu, nici eu. Mai rămâne uneori o cicatrice undeva, ascunsă în mine, care nu se vede, dar pe care eu o simt. O simt mai ales când mă opresc din alergat şi când povara greşelilor mele mă cutremură în insomnii rebele. Trebuie să-ţi mărturisesc, frate, că de multe ori greşesc. Nu sunt perfect nici pe departe. Sigur sunt mai bun decât ieri şi mâine voi fi mai perfecţionat decât azi. Poate uneori mintea mi-a jucat feste, poate uneori mâna mi-a amorţit pe bisturiu, dar niciodată n-am greşit conştient. Niciodată însă n-am să pot să-ţi garantez nimic sută la sută. Nici peste mii de ani, nici la sfârşitul sfârşitului nu voi şti tot, nu voi putea tot. Vei trăi mult mai mult şi mult mai bine, dar nu perfect şi nu etern. Asta şi datorită imperfecţiunii noastre, dar şi imposibilităţii mele de a te cunoaşte total. Dacă aş reuşi asta, aş fi Dumnezeu, căci a te înţelege înseamnă a-L egala pe Creator. Ori asta, realitatea asta crudă, mă face totdeauna să sufăr, nu pentru că mi-aş dori să fiu Dumnezeu, ci pentru că mi-aş dori ca tu să fii fericit.”. Teologhisire fină, nu totdeauna la vedere.
Suntem îndemnaţi să nu ne amăgim singuri, ignorând existenţa lui, că răul n-ar exista. Dimpotrivă, diavolul nervos, fierbând de mânie, îngrijorat de perceperea tot mai slabă a existenţei lui în societatea modernă şi contemporană, în care, e drept, imaginea diavolului, chiar în scrierile literare, apare mai îndulcită şi aproape deloc înfricoşătoare, face tot posibilul să ne convingă de contrariu, în „Confesiunea Diavolului supărat (Un eseu nu prea înfricoşător)”. Iată-l scos din minţi: „Uite, azi îmi dau masca jos şi răcnesc: Mă vedeţi? Eu exist!”. Paradoxal, de ce se teme el, de pierderea sufletului, de absenţa sufletului, la obţinerea căruia nici el nu mai tânjeşte. Ce să-şi vândă? Sufletele pe care nu le au? „Zău aşa, proastă afacere.” Iată, scoaterea la pensie a lui Mefisto, care pentru Goethe a fost subiect central, sau pentru Thomas Mann, în „Doctor Faustus”. Iată-l suferind de boli omeneşti (nu degeaba autorul nostru este medic!): e „strâmb şi uşor adus de spate”.
Texte magice, prin intermediul cărora se realizează mari sinteze. Autorul lor deţine ştiinţa rezumării (sau comprimării, specifică eseului, fabulei ori aforismului) unor „cantităţi” uriaşe altfel, oricum le-am numi, în juxtapunere cu noţiunea de „epocă”. Pe întinderea a câtorva pagini, uneori doar în două-trei fraze sau paragrafe, reuşeşte această performanţă rar întâlnită, nu doar în creaţia literară. Această forţă sintetică arată măsura talentului şi a bagajului informaţional acumulat de medicul Dan-Gabriel Arvătescu, care, până la publicarea cărţii de faţă, „Eu, Chirurgul… – monologuri dialogate”, a mai publicat, cum spuneam, articole pe subiecte dintre cele mai variate, precum şi fragmente de proză, în diferite reviste cu specific ştiinţific şi/ sau literar. Ţesătura realizată cu fire din diferite domenii – ştiinţă, istorie, literatură, muzică, medicină, teologie, filosofie -, împletite când cu gravitate şi sobrietate, când acuzator şi critic, când cu ironie şi autoironie, pe fundalul uneori abia sugerat al citatului cultural, oferă cititorului uneltele de stil folosite, care dau celor 11 texte farmec, originalitate şi atractivitate.
Formula aleasă i se potriveşte ca o mănuşă – era să zic de medic chirurg – şi nu greşeam deloc, deoarece vedem în elaborările scriptice manifestându-se luciditatea şi ştiinţa chirurgului aflat în sala de operaţie. Cele 11 texte nu sunt altceva decât 11 pacienţi pregătiţi pentru a fi operaţi, nu chiar în mod obişnuit, căci unii sunt anesteziaţi total, alţii parţial şi alţii deloc. Ultima, operaţia pe viu, este cea mai dureroasă, cea mai traumatizantă, cea mai revelatoare. Tristeţea acestui ultim mod de a opera atinge sensibilitatea umană, religioasă şi filosofică, morală şi estetică, obligând-o să ia atitudine. Aceasta este şi miza autorului. De aceea, credem că ordinea preferată de scriitorul-chirurg începe cu operaţia pe viu, continuă cu operaţia sub anestezie parţială şi se încheie cu operaţia sub anestezie totală. De aici şi curajul de a aborda şi de a pune în discuţie problematici incomode: oamenii străzii (bătrâni şi copii), câinii comunitari, discriminarea etnică, segregarea societăţii pe criterii etnice sau prezenţa atitudinilor rasiste în societate, incompetenţa oamenilor politici, societatea coruptă, lipsită de principii etice, aflată în plină criză identitară, în plin declin social, cultural, religios.
Fiecare text dezbate o temă majoră, întotdeauna sobră, întotdeauna serioasă, chiar şi atunci când ludicul tentează irezistibil. Se analizează un caz, se emit ipoteze, se prezintă cazul în ansamblul istoricului propriu, se emit, se caută, se găsesc soluţii.
Aşadar, după explorările, pe care i le cunoaştem, în căutarea unui stil personal, întreprinse pe tărâmul romanului şi publicisticii sau a cercetării monografice şi ştiinţifice (iatroistorie, domeniu în care Romanul are un reprezentant de excepţie, respectiv pe regretatul medic-cercetător-scriitor Epifanie Cozărescu), credem că Dan-Gabriel Arvătescu, prin ce ne propune în cartea domniei sale, „Eu, Chirurgul…”, şi-a găsit stilul visat, un melanj de eseu, filosofie, proză scurtă, povestire, aforism, fabulă şi… spirit critic, deloc distructiv, ci întotdeauna constructiv. Stilul acesta, îi permite numeroase, complexe şi multiple evadări ori digresiuni, importante paranteze ori alunecări în domenii diferite. Toate aceste reveniri şi intuiţii, ori explorări în diferitele domenii amintite mai sus, dau scrisului o largă respirare unificatoare, satisfăcând, stimulând şi revelând o erudiţie redutabilă, nărăvaşă, însă bine strunită. Scrisul său poate fi asemănat unui armăsar sălbatic, capturat şi abia, abia îmblânzit. (Numai dibăcia şi priceperea îmblânzitorului au asigurat succesul.)
De aceea, spuneam că sunt texte magice, căci prind cititorul, îl robesc, îl subjugă, îl surprind, nu-l lasă să plece aiurea, cel puţin până se epuizează un subiect, o temă. Textele acestea, însumate în volumul de faţă, sunt scrise cu talentul şi pasiunea unui scriitor adevărat, deplin format. Bucuria pe care o are autorul lor, când scrie, este evidentă. Scrie, le scrie, se scrie şi, insistent, rescrie! Uimirea întâlnirii cu textul în această formulă, deci descoperirea stilului, îi dă scriitorului-medic Dan-Gabriel Arvătescu o molipsitoare vervă şi o tenacitate creatoare mereu germinativă.
Erudiţia, ironia fină, autoironia, uşurinţa imaginativă, pe alocuri tonul filosofic şi poetic dau acestor texte o frumuseţe unică şi o ritmicitate de absorţie ideatică caracterizabilă printr-un dinamism care asigură fluxului de idei o siguranţă de expresie şi o precizie de bisturiu experimentat pe/ în cazuri numeroase, unele dintre cele mai dificile.
Monologurile dialogate, ţinute de persoane/ personaje neaşteptate, simbolice – un gropar (groparul Vasile din „Arta de a săpa o groapă”), un filosof sau mai mulţi, un nebun sau mai mulţi (cel din „Ultima noapte (eseu neortodox)”, confesor de incandescentă sinceritate), o maimuţă cu Jurnal, un căţel (Ariel, căţelul lui Prospero, personaj shakespearian), un ţigan, „poate ultimul copil al oamenilor care poate alerga liber spre zare”, poate ultimul apărător al poporului „neliniştilor, al plecărilor, al libertăţii absolute” („De vorbă cu un gadjo”), un diavol sau mai mulţi („De ce (nu) se face omul frate cu dracul până trece puntea?” – primul text al cărţii, în care, nu doar că intersectările cultural-literare sunt la vedere, dar se aduce şi o lămurire cu privire la geneza acestei cărţi, hotărâtă a fi scrisă în cadrul unui decor degajat, la o bere cu un prieten, degajă o atmosferă lejeră care, însă numai aparent, se transmite scriiturii; imaginea versatilă a diavolului în mitologie şi literatură – română sau universală – este foarte prezentă; nu întâmplător, ci deliberat, conex lejerităţii pe care o remarcam, căreia îi asociază un simţ al umorului de foarte bună calitate, după ce dă curs „bunului său prieten care e totodată scriitor şi preot” de a scrie o carte de eseuri, primul dintre ele aduce în discuţie problematica răului, reprezentat de Diavol; pactul cu Diavolul duce la devastatoare ipoteze în care, până la urmă, umanul dispare total; „Confesiunea Diavolului supărat” – un al text de tulburătoare sinteză, cu intenţii pedagogice evidente, şi, într-un fel paradoxale, prin emitent, oximoronice, aproape şocante), un bufon, ultimul bufon angajat al Parlamentului modern (nu putem să nu remarcăm îndrăzneala rechizitoriului acestui personaj – anacronic, dar perfect integrat şi adaptat în noul (şi confuzul) climat social al lumii moderne şi postmoderne – făcut societăţii contemporane şi, în special, asupra politicului, mediu imoral, vicios, dominat de impostrură şi demagogie), o fantomă (monolog-rechizitoriu asupra istoriei omenirii de mare profunzime şi sensibilitate; pesimismul un avertisment!), un şoricel (aparent) tăcut, autorul explicit şi, desigur, disimulat în toate personajele sale, ilustrează fermecător multiple sensuri, fiind în fond adevărate parabole, căci au întrutotul forţa spirituală, discursivă şi constructivă, a scrierilor parabolă.
Metaforele de final ale textelor nu închid, ci deschid către înalte înţelesuri, tulburătoare şi înzestrate de maxima estetică. Au forţă aforistică.
„Eu, Chirurgul…” şi din acest punct de vedere este o operă importantă, deloc impersonală, scrisă de un om liber, bun profesionist, degajat, spiritual, necomplexat de adevărurile crude pe care fără sfială le rosteşte sau numai le sugerează. Cartea recomandă un scriitor veridic, preocupat de temele adânci şi grave ale existenţei, înţeleasă, fiindcă altfel nu se poate, şi prin slujba în sanctuarul părintelui Hipocrate.
Discursul cultural – ştiinţific – istoric, şi dincolo de aceste limite, al medicului Dan-Gabriel Arvătescu, în volumul său de debut, „Eu, Chirurgul… – monologuri dialogate” este distinct, lucid şi totodată sensibil, critic şi poetic, elaborat de o personalitate puternică şi remarcabilă, care, pentru oraşul Roman este încă o victorie culturală, ca multe altele, căci ştiut este, că acest oraş a dat, şi continuă să dea prezentului şi viitorului, culturii române şi universale personalităţi emblematice, de valoare incontestabilă.
Acum se cuvine să remarcăm interpretarea grafică de mare sensibilitate şi plasticitate, şi de inspirată înţelegere a textelor, realizată de maestrul Cristinel-Ionel Prisacaru, romaşcan prin nativitate şi existare spirituală în timp şi spaţiu.
Textele din „Eu, Chirurgul…”, scrise cu aparentă seninătate şi aparent fără excese, au toate atuurile unor capodopere ale genului epic de mici şi foarte mici întinderi, esenţializate în comprimate aproape comparabile cu pilulele care se găsesc în Farmacii, recomandate de medici a fi eliberate pe bază de reţete, prescrise de aceştia, în scop terapeutic, unor pacienţi (mai mult sau mai puţin) suferinzi. Remediul recomandat Omului de către scriitorul-medic Dan-Gabriel Arvătescu este rostit prin gura savantului, şi descoperit singurului său prieten, căţelul Ariel, prieten adevărat, inocent, lipsit de orice fel de ipocrizie ori falsitate, căci animalele, prin natura lor, nu pot minţi: „Ariel, oamenii au ajuns unde-au ajuns, nu datorită minţii lor strălucite sau a muncii neobosite, ci datorită sentimentului acesta unic care e iubirea. Dacă omul ar câştiga toate bogăţiile pământului, dar şi-ar pierde iubirea, ar pierde tot. Dacă ar pierde toate bogăţiile acumulate într-o viaţă dar ar păstra iubirea, ar câştiga tot. Asta nu-nţeleg oamenii – când câştigi, pierzi şi când pierzi, câştigi. Totul e relativ în lume, doar iubirea e şansa dată de Creator nouă, oamenilor”. Putem supravieţui în istorie, putem câştiga: iubind!
Aceasta este dorinţa scriitorului-medic: „…mi-aş dori ca tu să fii fericit”. Putem fi fericiţi: numai iubind!

Roman, 6 februarie 2014

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Cornel Paiu, Dan-Gabriel Arvătescu și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.