Angela Furtună: Post-hipnotice

Angela_Furtunanăzuind să ajung la lucrurile adevărate. fără tine nu pot fi foc negru pe foc alb
nu e noapte încă, e doar un înger stins
ce priveşte scena
cineva trebuie să apară din patruzeci şi două de litere
cum din nimic un tot efemer miez infinit
lumea aceasta embrion în lumea următoare

în pasajele versetice vechi Dumnezeu e înfăţişat purtând filactere
şi nu altminteri e perfecţiunea când stă în lumină

contemplăm adevărul din noi, dintr-o falsă pornire de autocunoaştere,
dar adevărul îl contemplă pe Dumnezeu chiar în timp ce este creat
pentru a ilumina cosmosul erorilor noastre –
cenuşă se face adevărul, spune visătoarea Kamakura, purtând un soi de camilafcă de iertăciune, o ! e criză de relativitate şi de restricţii, bodogăneşte visătoarea cenuşilor albe şi aurii, mieroase şi violete, ambrozii şi azurii, cenuşi cu miros de carte arsă, cu miros de hârtie veche împodobită cu heraldici diamantine,
cenuşile celor alungaţi în ucronii, cratere, canioane, cetăţi, celule, priciuri, cartiere, fâşii şi rezervaţii pentru refugiaţi,
locuri unde marea se aseamănă cu deşertul
iar oamenii nu mai încap în pământ
pentru că toţi se ascund acum în literele şi cifrele
mai pline de ascunzişuri decât orice cuprindere ştiută

ei râd
noi suntem plânsul literelor moarte şi redescoperite
un şir de sephiroturi coroana celui ce se lasă contemplat
emanaţie
creaţie
formare
facere
ele intră în cuvinte cu un ochi de lumină
textul absorbind
ca pe o viaţă salvată –

văd toate acestea pentru a spune ce este
iar ceea ce văd mă iradiază cu lăuntrul adevărului
respiraţie

chiar în momentul când sunt înfăţişată de acel ochi
glasul meu se frânge
aşa cum este privit din două ferestre
de pustiul solar şi de magul călător în stele

adevărul diamant în arcană există pentru a ne genera ca pe un dar
fiinţa convenabilă
ieşind din literele însufleţite
la fel cum gândul curge prin homuncul
precum o proiecţie de aspiraţii prin care omul îmbrăţişează îngerii
un rubato în stingere

începe de aici, cât nu e noapte încă
ci doar un cabalist care extrage litere din sferă
sufletul a toată alcătuirea
suflarea vorbirii

eu stau în adevăr cu veşmânt celest
o tăbliţă neagră într-un cerc rămas acolo
după marea retragere

deîndată ce au pus cadavrul pe pământ, s-a ivit şi greutatea lui, ca o aură suplimentară. altminteri, el zbura printre amintiri, iar noi am început să scriem cu cerneală invizibilă
scriu cu mâna nesigură a oratorilor,
scriu pentru a nu pierde nimic din ceea ce
îndeobşte
dimineaţa
îi hipnotizează pe cei pierduţi

deschid ochii şi scriu
cu rumoarea firului de iarbă
când străpunge piatra

deschid ochii şi scriu
cu mâna nesigură a celor orbi când nu-şi mai simt greutatea
doar lumina străbătând frunzişul unei copilării petrecute în podurile pline cu cărţi şi poame ce cresc pe icoane

ei nu mai au decât acea rază minusculă
scobind în piatră
vis ce se îndepărtează
ciob
atotvăzător
cum sângele tânăr
scurs din trupul-soldat purtat pe umeri de trupul-cuvânt,
când se răsuceşte cu miezul înafară – celălalt scut –
şi îşi deschide singur cerul,
orb
doar scrie
cu ochii închişi,
pentru că totul a rămas înăuntru
pentru totdeauna,
iluminând ceea ce nu mai există decât prin ungherele şoptitoare ale minţilor salvate de la dezastrul colectiv – atunci când nu au fost făcute terci la înfruntarea cu un curent de depersonalizare –
aceşti oameni nu mai pot trăi decât prin cuvinte-medium, poposind speriaţi pe orice crâmpei de străfulgerare a memoriei şi notând tot ce li se mai dă înapoi cu zgârcenie, accidental, prin capricioase raccourçi-uri, de către un cortex şi de către o inimă bombardate de sindromul post-traumatic totalitar, într-o cursă pentru supravieţuirea prin amintiri,
povestind cu detalii recuperate prin hipermnezie şi prin nevoie de trezire,
despre lumile care au fost înaintea lor şi care au fost eliminate brutal de dictatori, cu buldozerele şi cu teroarea, zeci de mii de case şterse din geografia locurilor după sute de ani de existenţă, sute de mii de oameni alungaţi din oraş şi din istoria ţării lor, condamnaţi la orbire, ei văd numai în vis ceea ce altădată fusese drumul frumos de la centru către acasă, după o zi de plimbare la Șosea şi de cumpărături în galeriile de fineţuri, azi nu mai există drumul către acasă, nu mai există acasă pentru ei, nimeni nu mai poate să calce pe pavajul fin de altădată, nimeni nu mai vede
drumul drept de la Uranus către fostele Arhive ale statului, demolate,
mânăstirea Mihai Vodă mutată şi ea împreună cu clopotniţa
pe strada Sapienţei, la 300 de metri mai încolo, într-o altă istorie,
cârligul arhitectural dintre fosta şcoală românească şi Liga culturală, prin Splai, unde urcau mirosurile fetide de Dâmboviţa, policlinica azi abandonată, casele rămase cu ochii scoşi şi cu pereţii tremurând ca după un bombardament, vilele cu un etaj, la care urcam să luăm dulceaţa şi să dăm un bridge de o noapte-două, jucând şlem după şlem pentru că la vremea aceea cărţile cădeau bine, levatele se legau la câştiguri, mai încolo se zărea Arsenalul, apoi şcoala de artificieri, lângă ea depozitele de arme, atelierele de sculărie, mirosul de praf de puşcă de la clasa de pirotehnişti, nămolul de la baza Podurilor Uranus şi Mihai Vodă, Cazarma Alexandria, la capătul şirului de străzi , înspre Rahova, ultimele case scăpate de la dezastru par nişte cucoane scăpătate ce poartă peruci chele şi şaluri de boa mâncate de molii, iată strada Ecoului şi strada Ion Creangă fugind din calea invaziei, uliţele prăfoase pe care au rămas orfani mii de câini de rasă, într-un Bucureşti atacat din toate părţile de un fluid roşu cleios, o apocalipsă de ciumă din care a scăpat numai ici-colo câte unul, care a prins dintr-o dată să vorbească bâlbâit, într-o limbă simplificată şi brutală, să repete cuvinte nemaiauzite, cuvinte de lemn, a ieşit gol să se boteze şi să se scalde în apele noi, ce veneau cu presiune, luând la vale tot ce prindeau, cadavre şi fiinţe, lucruri şi animale sau păsări, tablouri şi ceasuri de colecţie, pendule de aur, mobile stil, fotolii şi scrinuri, râuri de covoare persane, naţionale, armeneşti, ruseşti şi covoare de rugăciune, de zestre sau de trecere, meşteşugite din culori naturale scoase din plante, şafran şi grâu verde de primăvară pentru galben, bozul pentru roşu, boabele de soc pentru indigo, coaja de nuc pentru maro sau negru, coji de ceapă pentru auriu, purtând la vale şi amestecând identităţile şi măştile din comedia umană de după potopul secolului XX, vorbitorul de limbi moarte ajuns precupeţ, analfabetul devenit academician, avocatul ajuns brutar, contesa devenită prostituată şi hamal în timpul liber, mareşalul gunoier, regina croitoreasă, prinţesa servitoare, împăratul frizer şi principele cărăuş, dragomanul portar, prezicătorul ebenist, profesorul telal, nebunii treceau purtând pistoale belgiene cumpărate la Stambul de la un contrabandist turc, majoritatea erau arestaţi dar cei lăsaţi acasă se ascundeau înspăimântaţi în pivniţe, iar străzile erau pline de plânsetul câinilor rămaşi pe drumuri, lorzi şi principese din familiile regale Braque, Bullmastiff, Boxer, Labrador, Saint Bernard, Pointer, Papillon, Ogar Afgan, Barbet, Retriever, Terra Nova, Mastiff Napolitan, Terrieri de toate naţiile, Shepherd, Pechinez, Spitz, Bichon, Basset,
nimic nu seamănă cu plânsul molozului după casa demolată,
nimic nu seamănă cu plânsul casei după stăpânii deportaţi,
nimic nu seamănă cu plânsul curţii cu grădină după câinii ei cu blazon şi după motanii dolofani, cu toţii îşi făceau veacul alături de stăpânii aţipiţi la umbră,
nimic nu seamănă cu plânsul aerului ce tânjeşte după conturul de oraş civilizat de altădată
pus la pământ de furia buldozerelor ce muşcau din urbe mai ceva decât tancurile unei invazii străine,
nimic nu seamănă cu plânsul miilor de câini rămaşi pe străzi după deportarea stăpânilor,
nimic nu seamănă cu plânsul câinilor rămaşi singuri pe lume, noaptea, sub cerul liber,
nimic nu seamănă cu implorarea din privirea câinilor nimănui
de dorul casei
de dorul stăpânului –

când ne trezeam din povestit, simţeam o durere în braţe, ca atunci când ai cărat un mort, laolaltă cu ceilalţi foşti colegi de bancă, sau de celulă, apoi l-ai pus pe pământ, pentru botezul de rămas bun.
abia acum, când rămâne singur, mortul are greutate şi începe să se scufunde în ţărână, săpându-şi singur casa

copilării netrăite şi hrană pentru şobolani. am luat lumină din întunericul nostru – inter me ipsum et meipsum
pentru că nu mai avem ţară
va fi nevoie să trăim astfel rupţi de floarea tinereţii
rupţi de psihanaliză
numărând trupurile pe care le-am lepădat
ca pe nişte măşti
ovule afrodisiace pentru cel ce
ne-a izgonit din simţuri
ştergându-ne limitele.
în deşert
cuprinşi de friguri
în nebunie întrebându-ne sufletul
în câte sertare se împarte liniştea
precum o pivniţă de vinuri vechi
sau o poiană recuperată de la ruşi

amărăciune ascunsă în pumnii unui copil
sfârşind în ecranul de beznă
(„moartea nu ne răpeşte de lângă umbră precum vântul
ci ne redă jumătatea imagine întregind ficţiunea
despre neatingerea de ceilalţi”, spune cerşetorul de la Cernica, hoinărind cu tramvaiul 3)

e o ieşire din lâncezeala de târâtor dilematic

la atelier, olarul se învârte în jurul pământului lucios
până ce forma coboară din mintea lui în roată
rostogolind-o ca pe un căuş
din care copilul îşi va sorbi cele cincizeci de picături de lapte –
lutul vorbeşte vom face o beţie, vom avea crize de concepţie,
vom urca smulgând din noi părţile care tânjesc la nemurire
aruncându-le câinilor
(dar laptele alb nu e laptele negru al lui Celan
zăpada vie nu e zăpada neagră a lui Fondane
semnul alb nu e semnul terţului inclus al lui Lupasco
coloana fără sfârşit nu e infinitul lui Brâncuşi)

vom fi nevoiţi să plecăm dimineaţa devreme
când somnul încă stăruie în pori ca o mâncărime
trezirea din starea de inimă dezacordată
uimirea că auzul vine din alt univers iar văzul
ne captează într-o galaxie de mărturisitori
ce se împovărează cu imaginea limpede a adevărului
că suntem muritori şi proşti.
neliniştea stârnită din mintea pătimaşă fără sex
precum o încremenire ce se divide
(„căci nici nu ştiam dar nici nu învăţasem
că răul nu este substanţă ce arde precum focul
nici mintea noastră nu este binele suprem şi veşnic
acelaşi cărăuş binevoitor ce ne saltă în spinare povara şi căderea”, murmura beţivul de la Eroilor)
vom fi nevoiţi să culegem din noi doar fărâme de lumină
săraci
părăsiţi de cuvânt

(„călătoria a început pe pământul nevăzut
căci pământul orb
din text a căzut
şi astfel cuvintele s-au arătat
ca nişte minţi lucrătoare de acoperământ
peste singura parte a lumii făcută din
pământ văzător rumenindu-i chipul” rostea cerşetorul profet
lângă mănăstirea Caşin) –
va fi nevoie de fiecare dintre noi pentru a lua lumină
când sufletul se va goli de abis şi se va umple de cioburi
pentru că niciodată aprinderea nu trebuie să fie un gol nemăsurat
ci un rost de procesiune şi cântărire –
plinul celor vii din iubire
dintr-un trup împuţinat în altul, alungaţi cum mumiile,
din morminte
în muzee,
în neant

dar astfel vom ajunge la scrierea veche
din vremea când aveam gura plină de cuvinte
şi nu aveam trup
dar Învăţătorul ne mângâia cu simţuri
rostuite de cel care ne iubeşte pe toţi şi ne învie
din întuneric

ceea ce fac, mi-a fost scris să fac. în fiecare dimineaţă plecam în lume ca să mă pierd printre lupi
şi să rămân uitată
poate că luarea asta a sufletului în posesie
precum o bucată de pământ pentru arat
nu e decât o beţie

fac o casă din lemn verde
cresc înăuntru arbori din cuvinte
sui în fiecare noapte pe scară în pod
pentru a mă aşeza la taifas cu oameni loviţi
de anxietatea literară drept în moalele capului

la urma urmelor ucigaşii sunt aici
printre cei care urcă în pod pe furiş
şi scriu cu mâna lor pe hârtie
tot ce le trece prin inimă :
despre ceea ce ar fi vrut să fie și nu au fost,
despre cele de trebuință minții pentru a-și suporta sufletul,
despre felul în care copiii noștri se retrag din noi în clipa asfințitului
la fel cum se sting toate culorile din univers atunci când adorm păunii –
ah, cum semnele își ard fără milă creatorul

scenele continuă apoi în fiecare cititor
ca o alcoolemie ce creşte vertiginos
endemic –
un fel de a bea cerneală în loc de apă
pentru a putea descrie
peste o sută de ani
într-o bibliotecă
gustul vinului băut de oşteni înaintea unei bătălii de acum cinci veacuri
ori expresia sacrificării eroilor
în lupte care au demonstrat că istoria nu este decât un șir de povești cu vărsări de sânge

pe măsură ce creşte ritmul cuvintelor
nu-mi mai simt inima ca pe o clepsidră de cuarţ
ce se umple cu timpul pe care nu l-am trăit –
eu nu am adus nimic nou pe lumea aceasta
înafară de cele câteva gânduri
despre care ştiu că ar fi putut fi şi ale altora
dar au rămas doar ale mele
pentru că nu am apucat să le povestesc nimănui
şi nimeni nu a venit la mine să mă întrebe
ce se întâmplă cu un om care se întoarce mereu
la Dumnezeu
cu fiecare apus de soare
deşi în fiecare dimineaţă plecase în lume ca să se piardă printre lupi
şi să rămână uitat

Fragmente din volumul Post-hipnotice, in curs de aparitie

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Angela Furtuna și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.