Ionuţ Isac – Profesorul Traian Cicoare în corespondenţă

Pe la mijlocul verii anului 2002, m-am întâlnit în centrul Clujului, oraşul meu natal, cu profesorul de filosofie Andrei-Iustin Hossu, care m-a anunţat că domnul profesor Traian Cicoare din Piatra Neamţ doreşte să corespondeze cu mine pe tema unui articol de specialitate, publicat cu câţiva ani înainte. I-am scris imediat profesorului Cicoare, întrebându-l dacă poate să mă sprijine cu informaţii biografice despre profesorul Constantin Micu-Stavilă (1914-2003), ceea ce ar fi adâncit, de fapt, tema filosofică iniţială a articolului meu. A fost prima secvenţă dintr-un lung şir de epistole care dezvăluie puternica şi frumoasa conştiinţă de cultură a profesorului Cicoare, extraordinara sa pasiune pentru cultivarea operei gânditorilor români de seamă, din toate domeniile.
Traian Cicoare: 9 februarie 1925, comuna Văgiuleşti, judeţul  Mehedinţi,2 iulie 2007, Piatra NeamţAşadar, tema schimbului nostru epistolar iniţial a constituit-o personalitatea cugetătorului Constantin Micu, despre a cărui viziune filosofică eu publicasem un articol într-un număr al Revistei „Caiete Critice” din 1997. Scria astfel profesorul Cicoare, la data de 19 august 2002: „M-a bucurat scrisoarea de acum, cum m-a bucurat articolul publicat în «Caiete Critice», care la mine a ajuns pe 29 aprilie 1997, marţi după Paşti. Cele două alese bucurii s-au corelat şi, tainic, s-au potenţat reciproc”.
În continuarea scrisorii, profesorul Cicoare mi-a relatat amintirile despre câţiva dascăli de seamă ai dânsului, printre care şi tatăl meu, Dumitru Isac: „Am asistat la un curs al Domniei Sale în ziua de 8 octombrie 1959 (în ajunul celei de a 45-a aniversări a sa). I-am urmărit în tinereţea noastră scrierile pe care le-am apreciat în mod deosebit. Avea pentru mine aura statutului de fost student al lui D. D. Roşca, pentru mine cel mai strălucit, alături de Gr. Popa şi Petre Hossu [tatăl lui Andrei-Iustin Hossu – n.n. I.I.]. Pentru mine, D. D. Roşca şi Vasile Pârvan au fost (şi au rămas) forţe benefice protectoare. Pentru mine, lucrarea Părintelui Dvs. Cunoaştere şi Transcendenţă a fost printre primele îndrumătoare în filosofie […] Mă leagă anumite amintiri de student despre un profesor iubit. Din cauza condiţiilor în care am trăit după aceea, aceste amintiri s-au estompat. Amintirile neaerisite, neconsolidate prin rememorări periodice, se retrag în neamintire. Date biografice n-am ştiut niciodată. În anul I de studenţie la Filosofie în Bucureşti (1945-1946), printre profesorii îndrăgiţi (Mircea Florian, H. H. Stahl, Ion Zamfirescu; Anton Dumitriu a venit în anul următor) a fost şi Constantin Micu. În anul universitar următor – 1946-1947 – Constantin Micu a trecut ca profesor la catedra de Filosofie a Facultăţii de Teologie, în locul lui Gala Galaction, care se pensionase. M-am dus şi eu la prima lui lecţie (lecţie de inaugurare a cursului în noul an universitar şi a misiunii lui la Teologie). Lecţia s-a intitulat Anti-Pyrrhon. În 1948 eu am fost exclus din facultate, la sfîrşitul anului III. Am auzit – fără a fi sigur de valabilitatea informaţiei – că s-ar fi călugărit să scape de arestare, dar că a fost totuşi arestat şi că ar fi murit în închisoare. Repet, aceste informaţii nu sunt sigure. Articolul Dvs. din 1997 m-a stimulat să propun Revistei «Credinţa Neamului», editată de Sf. Mănăstire Bistriţa-Neamţ articolul pe care vi-l trimit xeroxat”.
Într-adevăr, informaţiile nu erau sigure. Aşa cum aveam să aflu ulterior, Constantin Micu-Stavilă a supravieţuit, din fericire, închisorilor comuniste, stabilindu-se în 1969 în Franţa, după ce refuzase propunerile de angajare ca cercetător ştiinţific la Academia Română, venite din partea lui Tudor Vianu şi Mihai Ralea.
La momentul când am primit scrisoarea profesorului Cicoare, gânditorul din Moineşti mai avea câteva luni de trăit, iar eforturile de a-i contacta apropiaţii au rămas, din diverse motive, infructuoase.
Cu toate acestea, dialogul meu cu profesorul Traian Cicoare se deschisese într-un chip încântător pentru ambele părţi. Numeroasele scrisori pe care mi le-a trimis în anii următori (2003-2007), până la încetarea din viaţă, s-au constituit în tot atâtea expresii cristalizate ale unor profunde şi alese trăiri interioare, mărturii de elevată atitudine culturală şi civică.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ionuţ Isac, Traian Cicoare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.