Interviu cu dr. Virgil Răzeşu

“În artă nu poţi fi decât primul, altfel ajungi la pupitrul opt de la vioara a doua”

– Domnule doctor, sunteţi brăilean la origine, aţi făcut studiile liceale la Galaţi în anii 50, în plină perioadă stalinistă. Cu ce fel de amintiri aţi rămas din acele vremuri?

Razesu-Virgil1– Amintirile acelei vremi aparţin celei mai frumoase perioade din viaţa unui individ, cea care marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. Sigur că etape din acestea de trecere de la o stare la alta sunt destul de multe în viaţa unui om, dar cea amintită nu are egal fiindcă în¬seamnă să iei cunoştinţă de lumea înconjurătoare prin propriile posibilităţi sau, mai prozaic spus, când începi să trăieşti pe propriile picioare sau dincolo de fusta sau aripa mamei. Ca de fiecare dată, amintirile sunt alambicate, diverse, dar pentru generaţia mea, ele poartă amprenta celui de Al Doilea Război Mondial şi, neapărat, a acelui fericit / nefericit prag numit 23 august 1944. Nu este o contradicţie în cele ce afirm, fiindcă data respectivă nu putea să fie decât fericită pentru că marca drumul către încheierea celei mai mari conflagraţii mondiale, cu tot cortegiul de nenorociri şi pierderi de bunuri şi vieţi omeneşti şi nefericit, fiindcă inaugura epoca unei dictaturi din care vom ieşi abia în decembrie 1989. Pentru acel timp, evenimentele majore au curs în cascadă, chiar dacă amintesc numai seceta şi foamea anilor ’45-’46, stabilizarea, naţionalizarea şi abdicarea regelui, drama deţinuţilor politici, colectivizarea, de mai târziu şi celelalte. Din tot ce am înşirat mai sus am avut parte de pecetea condamnărilor politice. Odată cu abdicarea regelui, tineretul a reacţionat, 21 colegi din clasa fratelui meu, mai mare cu un an şi jumătate decât mine, au fost arestaţi pentru acţiuni împotriva statului şi condamnaţi: între 4 şi 17 ani. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Fratele meu a fost condamnat la patru ani, pedeapsă pe care a făcut-o în totalitate. Condamnările şi puşcăriile de astăzi sunt un fel de spectacol bule¬vardier faţă de cele din acea perioadă. Nu ţi se spunea nimic, nu aveai dreptul la avocat, apărare, nu ştiai unde se află al tău. Mama şi-a căutat băiatul în toate închisorile din ţară, aproape un an de zile şi nu a aflat că este la Canal decât când a primit o carte poştală în care anunţa că avea dreptul la pachet şi vorbitor. E greu de închipuit şi de înţeles spiritul şi teroare acelor vremuri, mai ales pentru faptul că era suficient ca cineva să-ţi facă o reclamaţie că ai spus nu ştiu ce împotriva regimului şi să ajungi foarte repede la închisoare.

– Mulţi au rămas surprinşi, inclusiv eu, să aflu că între 1948-1950 eraţi violonist al Orchestrei simfonice din Galaţi. Prin ce împrejurări aţi ajuns muzician? De ce nu aţi rămas în acest domeniu al artei?

– Nu, formularea nu este exactă. În Galaţi nu exista o orchestră simfonică. În 1948, un dirijor obscur din Bucureşti, Artur Zahareanu (Zuckermann de fapt), venise să formeze o asemenea orchestră. S-a anunţat o selecţie a instrumentiştilor, mai ales pentru quartetul de coarde, pentru că suflătorii veneau de la fanfarele regimentului şi Şantierului Naval. Entuziasmul era imens, cântam la vioară şi, fără să mă împăunez că eram Menuhin sau Haifetz, am fost selectat şi eu. Să vă spun despre primul concert ? Credeam că suntem nemaipomeniţi, ce Bamberg, Bayreuth ori Londra?! Din proprie iniţiativă, am devenit un fel de secretar, mă ocupam de programe, repetiţii, concerte, mobilizare, deplasări, săli etc. Nu era uşor, dădeam concerte în fabrici, pe şantiere, în căminele culturale din oraşe şi comune. Totul era muncă voluntară, cei din quartetul de coarde erau intelectuali, înţelegeau, dar suflătorii erau mun¬citori care trebuiau plătiţi. Îmi asumasem sarcina partiturilor, împrumutate de la orchestrele existente, eu le puneam pe pupitre, eu le adunam. Treabă de mare răspundere. Uneori rescriam partituri întregi sau le recondiţionam pe cele care nu mai puteau fi folosite. Făceam totul cu mare dragoste, mereu dominat de ideea că totul s-ar putea termina, cum s-a şi întâmplat după aproape doi ani de zile, dirijorul având ceva necazuri legate de unele sume de bani însuşite. În afară de orchestra simfonică, eram antrenat în sărbătorile şcolare, asiguram partea muzicală pentru echipelor de dansuri, la mare vogă, şi eram nelipsit de la evenimentele de pe atunci. De ce nu am rămas în domeniul muzicii ? Întrebarea este capitală. Răspunsul e simplu. Deşi am avut, cum se spune, ureche muzicală, din lipsa unui instrument, m-am apucat foarte târziu, la 13 ani, de studiul viorii. Cu toate că am recuperat timpul pierdut, nu am putut depăşi tracul de care nu m-am putut despărţi niciodată. Am avut un coleg evreu (se desfiinţaseră liceele evreieşti) care mi-a dat un sfat esenţial: „poţi să fii profesor, inginer sau doctor, bun sau rău, în artă nu poţi fi decât primul, altfel ai să ajungi la pupitrul opt de la vioara a doua sau să cânţi la nunţi”. L-am ascultat şi am ales medicina.

– Ce amintiri aveţi din perioada facultăţii. Cum aţi reacţionat când aţi văzut pentru prima oară cadavre umane, folosite probabil ca material didactic?

– În timpul facultăţii nu am fost scutit de pecetea unuia care avea fratele condamnat politic, am căutat să mă strecor fără să mă remarc în nici o activitate, nu am cerut cămin, bursă sau alte facilităţi şi am reuşit să termin. Problema cu cadavrele nu este deloc simplă. Îmi amintesc şi acum mirosul acela de formol amestecat cu cel de cadavru, de care nu m-am putut desprinde o perioadă de timp. Îmi era greu, îmi era o greaţă permanentă, aveam vise neplăcute, nu închideam lumina noaptea, ocoleam spaţiile întunecate şamd. Dar… cu timpul, lucrurile s-au estompat, erau atât de multe de făcut, că nu mă puteam opri la asemenea lucruri care deveneau cotidian. Trebuie, totuşi, să vă spun ceva. Toată viaţa mi-a fost frică de morţi şi, mai ales, de haloul acesta, poate exagerat la noi, legat de cultul morţilor. Sigur că în decursul a aproape jumătate de secol de activitate, am fost în permanenţă în contact cu moartea, mulţi oameni mi-au murit, cum se spune, în braţe sau am fost de faţă la ultima lor suflare. Dar, interesant, de ei nu mi-a fost frică. Nu pentru că erau „morţii mei”, ci poate fiindcă îmi puteam explica moartea lor, ştiam că pentru ei am făcut ceva, am încercat să-i întorc de pe drumul morţii şi că, în lupta asta am pierdut. Era într-un fel o cumpănire a satisfacţiilor pentru reuşite, pentru bătăliile câştigate.

Nicolae SAVA zch.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Virgil Răzeşu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Interviu cu dr. Virgil Răzeşu

  1. Horga Mihai zice:

    Mulțumiri pentru acest interviu cu un OM de caracter, împătimit de cultură…îi doresc sănătate și succes !

Comentariile sunt închise.