Prof. univ.dr. Codrin Liviu Cuţitaru – Responsabilitatea faţă de Eminescu

dictionar de cultura poeticaExistă la ora actuală, în cultura română, o iresponsabilitate faţă de Eminescu, şi nu numai faţă de Eminescu, ci în general, o iresponsabilitate faţă de valorile care au construit identitatea noastră de comunitate, identitatea noastră naţională în ultimă instanţă, în istorie. Dincolo de abordările istorice sau eminescologice, ne aflăm în faţa unei probleme, pe care voi încerca să o şi argumentez cu măcar trei exemple, o problemă de ontologie culturală, mai bine spus, de patologie culturală, prin ultimul termen înţelegând chiar o stare de boală a culturii. S-a ajuns, din păcate, la ora actuală, în cultura română, într-o stare de boală, o stare de raportare inadecvată la real, la realitate în general.

Prin cultură se înţeleg, în general, două lucruri: o derulare a istoriei spirituale a unui grup, a unei naţiuni, a unei etnii, şi, de regulă, este înţelesul termenului pe care noi l-am adoptat în cultura română – cultura ca imagine a istoriei spirituale a grupului ; există, însă, şi un alt înţeles acordat acestui termen, care vine mai ales din spaţiul germanic, din culturile germanice şi din cele anglofone – cultura ca mentalitate, cultura ca stare de spirit a unui grup, a unei comunităţi la un anumit moment istoric. Atunci când folosesc termenul de patologie a culturii, de boală a culturii, mă refer la ambele părţi. Patologia culturală funcţionează la noi şi istoric, din perspectiva înţelesului prim al termenului, dar funcţionează şi orizontal, în planul prezent, în planul contemporan, ca o patologie de mentalitate colectivă, de mod spiritual colectiv de raportare la realitate. De aceea, un exemplu de patologie este raportarea la Eminescu, Eminescu reprezentând una dintre valorile de prim rang ale istoriei noastre naţionale. Iresponsabilitatea de abordare vine din două mari atitudini. Aceste atitudini reflectă cultura atât în planul ei vertical, cât şi în planul ei orizontal. Delatorii şi zelatorii lui Eminescu sunt cei care la ora actuală distrug o raportare adecvată la această valoare, poetul Mihai Eminescu. Aparent, delatorii sunt cei care au apărut recent, dar ei au existat dintotdeauna în cultura română, chiar dacă înainte de 1989 erau mai puţin scoşi în relief. Eminescu a avut delatori încă din timpul vieţii sale şi această categorie de indivizi a continuat să se perpetueze până în zilele noastre. Prin delatori înţelegem acei repudiatori, acele spirite negativiste care au încercat să diminueze valoarea lui Eminescu, să marginalizeze impactul extraordinar intelectual şi estetic cultural pe care l-a avut atât în timpul vieţii, cât şi după moartea lui. Aceşti delatori au apărut în publicaţii important, în ultimii douăzeci de ani, şi au încercat să desacralizeze, după formula lor, imaginea poetului, această desacralizare fiind, de fapt, o reducere a lui Eminescu la dimensiunile unui poet mediocru, un poet cu grave probleme mentale. Au supralicitat aspecte din viaţa lui Eminescu care erau menite să repudieze, să distrugă imaginea lui, cumva, mitică, stabilită în timp, în istoria naţională. Dar, există şi un alt grup, din punctul meu de vedere chiar mai periculos, care a început să capete un contur tot mai puternic în ultimii ani, al zelatorilor lui Eminescu, al acelor divinizatori ai lui Eminescu care, în exerciţiul lor de supralicitare, opus delatorilor, nu fac altceva decât să distrugă autenticitatea lui Eminescu şi să transforme valoarea lui reală, culturală, estetică, spirituală, în ceva cumva derizoriu. Ca exemplu, un spectacol omagial intitulat Denii eminesciene, trece drept blasfemie, un lucru care nu are ce căuta în spaţiul culturii, în spaţiul riguros, sever, din perspectivă intelectuală, a ceea ce trebuie să numim cultură. Aceşti zelatori sunt cei care mitizează întrucâtva istoria, transformând-o în ceva panseistic, prin panseism înţelegând o dragoste neobişnuită, patologică, pentru trecut. Pentru ei, întotdeauna trecutul este neapărat mai valoros decât prezentul, întotdeauna trecutul transmite virtuţi cu nemiluita, iar prezentul este o criptă a tuturor viciilor. Nu este chiar aşa, umanitatea a funcţionat mereu cu lucruri înalte ţi cu lucruri mai puţin înalte. Istoria este, în ultimă instanţă, o derulare a unor evenimente umane şi nicidecum a unor evenimente cu caracter sacru, mă refer la istoria profană. Aceşti zelatori distrug, într-un plan mai subtil, imaginea lui Eminescu, zeificându-l. Rezultatul acestor două atitudini este o necunoaştere a lui Eminescu, o împingere a ceea ce îl face pe Eminescu cu adevărat real, cu adevărat puternic, cu adevărat reprezentativ pentru identitatea noastră, către marginalitate şi transformarea numelui lui Eminescu într-o abstracţiune, cu care se jonglează din zona repudierii către cea a mitologizării, fără a ne raporta la ceea ce este cu adevărat important în poezia lui, în munca lui Eminescu. Suntem una dintre puţinele culturi care nu a definitivat încă opera critică a scriitorului său reprezentativ, respectiv a lui Eminescu, opera lui preluată critic, istoric şi biografic. Au fost tentative, Perpessicius este cel mai important, Petru Creţia a lăsat o muncă importantă în urma lui, dar, totuşi, aceste munci nu au fost duse la bun sfârşit, pentru că în cultura noastră este mai important, şi acesta este un semn al patologiei, să se jongleze cu un mit, când cu desacralizarea lui , când cu exacerbarea lui iresponsabilă.
Unul dintre cele trei exemple de care aminteam este mai important, celelalte două funcţionează mai mult ca puncte de referinţă. Există un poem cunoscut, mai ales celor care au studiat înainte de 1989, familiarizaţi cu acesta, fiind prezent în manualele de atunci, considerat pe gustul epocii de atunci, anume Împărat şi proletar. Acesta este un poem de tinereţe al lui Eminescu, un poem pe care l-a trimis în perioada în care era student la filozofie în Berlin, student care audia cursurile. Avea în jur de 19-20 de ani la vremea respectivă şi din acea perioadă datează câteva poeme care au rămas fundamentale din opera lui, unul dintre acestea fiind Împărat şi proletar. L-a trimis lui Iacob Negruzzi, la Iaşi, pentru a fi publicat în revista Junimii, Convorbiri literare. Poemul apărut a fost apreciat, în special de Maiorescu ş, în timp, cu precădere în secolul al XX-lea, mai ales după 1947, acest poem a devenit, chipurile, un simbol al gândirii socialiste a lui Eminescu. Toate comentariile critice, mai ales din anii ’50-’60, aveau în vedere acest poem, încât el era mai important ca Luceafărul, ca Scrisorile, ca oricare alt text al lui Eminescu. De ce? Pentru a răspunde, mă voi referi la structura cestuia. După cum se ştie, poemul este format din două monologuri (unul al proletarului şi celălalt al cezarului, al împăratului) şi o concluzie care narează, în regim liric, o revoluţie prin care proletarul îl elimină pe împărat. A fost, prin excelenţă, exemplul favorabil pentru regimul comunist întrucât ilustra, măcar la prima vedere, această înclinaţie a lui Eminescu către socialismul utopic, cu care, se spunea în studiile critice din acea perioadă, el s-ar fi familiarizat în perioada studiilor la Viena şi Berlin. Trebuie să mărturisesc că acest poem m-a derutat, încă din anii de liceu, şi am continuat să-l recitesc, să citesc informaţia critică şi istorică din jurul lui, pe parcursul anilor care au urmat, şi am descoperit un lucru care pe mine m-a şocat la vremea respectivă şi sunt convins că orice eminescolog care s-ar apleca asupra acestui text ( ca, de altfel, asupra oricărui alt text al lui Eminescu) ar fi şocat. Am descoperit că Eminescu era student la Berlin în perioada 1870-1871, perioadă în care se constituise la Universitatea din Berlin un aşa-zis front al lui Hegel, Hegel fiind profesorul care a creat o tradiţie filosofică extraordinară, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceasta supravieţuind mult timp după moartea lui. În perioada în care Eminescu era student acolo, frontul hegelian era mai activ ca niciodată. Cel care are curiozitatea de a citi măcar un singur capitol din opera fundamentală a lui Hegel, Fenomenologia spiritului (tradusă şi în limba română de un mare profesor de filozofie de la Universitatea din Bucureşti, din anii ’30, Virgil Bogdan ), respectiv capitolul zece, Conştiinţa de sine, va descoperi o ipoteză filosofică, ipoteză care a fost, de altfel, foarte discutată şi foarte investigată de către toţi filosofii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cumva, Napoleon a fost identificat în această descriere filosofică a lui Hegel pe care voi încerca să o rezum. Orice dinamică socială, cultural-politică, mentală, se bazează pe un conflict fundamental, pe o dialectică( Hegel este creatorul acestui concept), pe opoziţiile care fac istoria să meargă mai departe. Istoria este o mişcare permanentă între o cauză şi un efect, între două elemente care sunt, cumva, într-un antagonism, intr-o tensiune şi care fac mişcarea istorică să meargă înainte. Astfel, există un conflict fundamental în orice dinamică, în orice sistem la care noi ne raportăm, fie el social, cultural, politic, etc. Un conflict între ceea ce Hegel numeşte, cu un concept german, Herr ( tradus în română prin stăpân ), şi un alt concept, pe care Hegel îl numeşte Knecht şi care în germană înseamnă sclav, aşa cum a şi fost tradus în română. Stăpânul este centralitatea sistemului, este cel care are o identitate şi care este întotdeauna recunoscut, este cel pe care îl ştim, cel la care ne raportăm, cel pe care îl vedem, identitatea lui fiind identitatea vizibilă, pe când sclavul este cel fără identitate, cel a cărui funcţionalitate este aceea de a reflecta identitatea stăpânului, de a-l recunoaşte pe stăpân ca atare, fără a fi la rândul lui recunoscut. Hegel spune că istoria se bazează pe acest tip de conflict, pe acest tip de antagonism care duce în timp la un lucru foarte interesant, la ceea ce Hegel numeşte conştiinţa de sine. Va veni un moment când sclavul va realiza un lucru, că fără el existenţa stăpânului este imposibilă. Stăpânul există în interiorul sistemului şi este recunoscut ca stăpân pentru că există un sclav care întotdeauna va face acest lucru, funcţionând ca o conştiinţă reflectoare pentru identitatea stăpânului. Dacă acest sclav îşi va revendica el însuşi identitatea la un moment dat, identitatea stăpânului se va nărui. Cine citeşte poemul Împărat şi proletar, va vedea că,de fapt, este un poem hegelian, este unul din marile poeme hegeliene care s-au scris în secolul al XIX-lea, unul din marile poeme europene şi nici pe departe un poem bântuit de fantoma socialismului utopic, aşa cum s-a spus. Este un poem în care cezarul are rolul simbolic de stăpân, acel Herr hegelian, iar proletarul, cel care filosofează în interiorul poemului, are rolul lui Knecht, adică rolul sclavului. Acest poem este, de fapt, un poem al marilor meditaţii. Cezarul nu este nici pe departe o conştiinţă simplistă, un individ feros care s-a situat ori s-a plasat în centrul sistemului şi de acolo repudiază prin forţă orice altă formă de existenţă. Cezarul lui Eminescu este un cezar melancolic, un cezar-filosof care îşi dă seama de precaritatea propriei sale condiţii exact ca şi Herr-ul hegelian. Este un individ care descoperă acel mecanism nimicitor al istoriei ca fortuna labilis, ca „noroc schimbător” şi îşi dă seama ca , de fapt, în timp, vor exista marginalităţi precum cea ilustrată de proletar, de Knecht, de sclav, care vor dezvolta o conştiinţă de sine , o conştiinţă care va duce în timp la năruirea propriei conştiinţe de sine. Este un poem cu o filozofie adâncă, extraordinar de bine articulată, şi pe care Eminescu a preluat-o ca un intelectual de marcă ce era, în postura de student auditor la Universitatea din Berlin. Acesta este doar un exemplu, un exemplu de iresponsabilă raportare la poezia lui Eminescu. Ani, decenii întregi, acest poem a funcţionat în manualele româneşti ca un exemplu al socialismului utopic. Prin urmare, Eminescu ar fi dispus de o gândire socialistă avant la lettre, o gândire socialistă înainte ca socialismul să înceapă să-şi arate cu adevărat dimensiunile în plan politic.
Un alt exemplu poate fi considerat poezia Epigonii, trimisă tot în aceeaşi perioadă, lui Iacob Negruzzi, pentru a fi publicată, o poezie care, în buna tradiţie romantică europeană Eminescu este prin întreaga sa arhitectură sufletească, intelectuală, psihologică, un mare romantic), supralicita valorile trecutului în dauna prezentului: prezentul este corupt, trecutul este glorios. Şi acest poem a fost interpretat, dar nu voi mai intra în detalii tehnice, ca marea artă poetică a lui Eminescu, o ars poetica, considerată astfel, de critica tradiţională, pentru că apar în text nişte versuri în care Eminescu se întreabă :Ce e poezia? O lectură atentă a acestui text va releva faptul că, de fapt, acea poezie este poezia epigonilor, este poezia prezentului, o poezie decăzută, o poezie neadevărată, cum o numea Eminescu în alt loc, nicidecum cum ar trebui să se scrie poezia, conform tradiţiei, care ar trebui urmată de către urmaşii nedemni ai marilor predecesori. Şi,în sfârşit, un ultim exemplu, dar asupra căruia nu mai insist, este cel legat de umanitatea lui Eminescu. Este foarte greşit şi foarte periculos să ieşim prin acest exerciţiu de mitologizare, să ieşim din prezumţia absolut obligatorie că Eminescu a fost un individ, om ca toţi oamenii,cu calităţile lui umane şi cu defectele lui. Geniul lui poetic are prea puţin în comun cu umanitatea lui. Cu ceva timp în urmă, prin efortul istoriografic şi biografic al unei profesoare de literatură română, s-a alcătuit volumul ce cuprinde întreaga corespondenţă dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Dulcea mea doamnă /Eminul meu iubit. Acesta este tipul de cercetare pe care noi ar trebui să-l facem asupra lui Eminescu, tocmai pentru a ieşi din zona de patologie culturală. Dacă vom citi aceste scrisori, nu vom găsi nimic din geniul lui Eminescu pe care cu toţii l-am resimţit ca pe ceva copleşitor atunci când am citit Luceafărul, Scrisorile, Sărmanul Dionis, sau când am citit chiar anumite fragmente de publicistică, unele din ele extraordinare. Eminescu este un om foarte normal, foarte comun aş putea spune, în aceste scrisori. Chiar sun pasaje în care, dacă nu am şti că sunt scrise de Eminescu, am putea spune că sunt ale unui Rică Venturiano al sfârşitului secolului al XIX-lea, un personaj caragelian, un personaj chiar mediocru. Eminescu a fost un om şi această prezumţie trebuie să o avem întotdeauna în minte în momentul în care ne raportăm la el. Genialitatea lui este acea dimensiune culturală care ne dă identitatea, dar niciodată nu trebuie să ieşim din reprezentarea, din percepţia faptului că această genialitate a fost articulată, a fost construită pe structura psiho-somatică a unui individ, a unui om ca oricare dintre noi. Prima mare carte care a scos în relief umanitatea lui Eminescu şi a devenit o operă de referinţă în istoria noastră literară este Viaţa lui Mihai Eminescu, a lui George Călinescu, o carte pe care au repudiat-o foarte mulţi, în momentul în care a apărut, pentru că ataca tocmai acest mit, acest exerciţiu al zelatorilor lui Eminescu de care vorbeam mai sus. Un critic important din anii ’30 ai secolului trecut, scriind despre Viaţa lui Eminescu, spunea că domnul Călinescu l-a coborât pe Eminescu „din cerul de stele”, „nu pe pământ, ci de-a dreptul în grajd”. Iată devierea despre care vorbeam. Este unul dintre simptomele acestei patologii culturale despre care vorbeam la început, necunoaşterea lui Eminescu. George Călinescu l-a reconstruit pe Eminescu din documente, printr-un efort extraordinar istoriografic şi bibliografic, şi el a construit o imagine a personalităţii omului Eminescu, cine era Eminescu ca individ, cu toate aspectele vieţii lui, cu bolile pe care le-a avut, cu suferinţele, cu sărăcia pe care a îndurat-o în anumite momente din viaţa lui şi acest lucru a deranjat, acest lucru a distrus un mit, un mit de care aceşti zelatori au nevoie întotdeauna, aşa cum spune însuşi Eminescu în Glosă, pentru „a se lustrui pe sine”. De fapt, prin acest mit, indivizii care ar putea fi numiţi zeificători, nu fac decât să-şi facă, să-şi lustruiască – cum spunea Eminescu – propriul chip prin genialitatea poetului.

– Dicţionar de cultură poetică. Eminescu, autor Viorica Constantinescu
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Codrin Liviu Cuţitaru și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Prof. univ.dr. Codrin Liviu Cuţitaru – Responsabilitatea faţă de Eminescu

  1. Sava Sifora zice:

    Stimate Domnule Profesor Codin Liviu Cutitaru,
    Foarte mult adevär. Multumesc foarte mult !

Comentariile sunt închise.