Florin Vasile Bratu – poesis

img_0002Durerea veşnică a neîmplinirii

Ne rezumăm patetic gândirea programată
pe mari idealuri născute în volte,
purtând în inimi credinţe în eroare
din chintesenţa unei vieţi revolte.

Se scriu pe steaguri lozinci neiertătoare,
se-aprind în masse vise în desfrâu,
se fac din ele fetişuri implantate
mulţimii rătăcite în pustiu.

Mărşăluind, nu-şi pune întrebarea
de-i cu putinţă o credinţă oarbă
şi taie-n şir coloane ce aprobă
o deznădejde gata să-i absoarbă.

E revoluţia franceză un etalon
pe care s-au sprijinit şi teorii şi legi?
Sunt oamenii egali din faşă?
Sunt oamenii liberi în fărădelegi?

Amăgirea vicios ascunsă, fraternitatea,
voită ca un simbol vital al omenirii,
în pragul de mărire singulară a-nnobilat,
odată promulgată, o schimbare-a firii?

Avem în sânge porniri înălţătoare,
pierdute-n încercări ce n-au dus la omor?
Avem în massă înţelegeri clare
a drumului întins spre adevăr?

Există în natură o corespondenţă crasă
cu idealuri calpe trecute-n areal?
S-au aşternut noi aşteptări în gloata
îndemnului nefericit spre ireal?

N-avem. Istoria confirmă implacabil,
eroii săi s-au împletit mereu cu ura,
şi judecăţile s-au dat mai totdeauna
în ritm cu forţa brută şi cu impostura.

Libertatea nelimitată, dezgolită-n frază,
e o chemare din preistorii uitate,
un imn descântat în vântul răzbunării
pentru toate nelibertăţile-ndurate.

Fraternitatea, nerecunoscută-n ţel,
nu poate limita mulţimii ce-nţelege.
S-au pus în operă la umbra sa cruzimi
ce legea nu mai poate să dezlege.

Egalitatea proclamată s-a dovedit un drog
inoculat mulţimii corective repetat,
ce-a-ntunecat şi minţile şi viitorul
mai periculos ca toate armele ce s-au creat.

Revoluţia franceză, pretins subscrisă,
în apogeul său tiranic al nemântuirii, a indus,
distrugător, iluzii ce-au împins omenirea
în durerea veşnică a neîmplinirii.

Blestem pro unanimitate

Să fie blestemaţi să tacă,
acum şi-n veci,
cei ce au gura spurcată
şi nu-s la minte-ntregi.

Neîntrerupt să zacă
de boli incurabile,
cei ce vor să facă
foruri opozabile!

S-ajungă să plângă
pân’ la disperare,
de-n mintea lor nătângă
fac discriminare!

Să fie blestemaţi de soartă
să nu trăiască până mor,
de vor puterea s-o împartă
între ai noştri şi ai lor.

Să n-aibă de copii parte
şi, de îi au, s-ajungă orfani,
de vor să poarte-n spate
idei moarte, de golani!

Să fie blestemaţi să ardă
în focuri bengale.
cei ce au în avangardă
nevoi ilegale!

Să fie blestemaţi să se-ndrepte
împotriva tuturor,
de nu vor să mai accepte
numai timpul viitor!

Să n-aibă după ce bea apă
şi apele de tot secate,
cei ce nu se mai adapă
la sfânta unanimitate!

Să aibă parte de ură,
să nu mai poată să vadă,
să le crească bube-n gură,
de nu vor ca noi să creadă!

Poporul român la trecut

Poporul român, în sărăcie,
n-a contenit în veac
să-şi schimbe soarta sa
haină, rămasă fără leac.

Şi-a dus în hopuri
crezuri mici, în parte,
mereu fără vrere
şi fără rezultate.

De-a prins liana încurcată
ce l-a împins să-şi dea un nume,
s-a ridicat, mai totdeauna,
pe stâlpii puşi de alţii-n lume.

Perdant adesea la masa mare,
s-a izolat în replici pale,
de n-a pretins lui Dumnezeu
că-i fiul rătăcit în cale…

Din rătăciri în rătăciri
s-a consolat adeseori,
va fi cândva să fie-n drum,
o rază printre nori.

În cadre vechi e tot mereu
în prag de aşteptare
aşteaptă azi, aşteaptă-n van,
ceva să-i vină-n stare.

Nu vine. Nu se-omoară,
e un popor de glume,
iartă uşor, cârteşte des,
pretinde rar în lume.

Culege greu, supus mereu,
pedepse dă, înjurătură,
de griji, nevoi se-acoperă,
ca dat de la natură.

Păcatele, de le socoate,
le-nscrie-n partea lor umilă,
de le acceptă, le ignoră,
îşi plânge des de milă.

Arare ori se-aruncă-n faţă.
Când pierde ritmul ancestral,
pare-un mistreţ ce-şi pune colţii
în slujba unui ideal.

Devine crud fără hotare,
nu stă în drum şi nu alege,
se poartă-n luptă fără milă,
ucide vârfuri fără lege.

Războaiele purtate rar
i-au uns victorii, contestate,
ce-au trebuit apoi pretinse
la tratativele purtate.

Se scriu poeme, cărţi întregi,
de vitejia ce-a avut,
copiii săi au de cules
cei bun, la bunii din trecut.

Aşa se-nchid pagini ascunse
în secole amare,
se pierd în umbra ce cuprinde,
se pierd în depărtare…

Bucuria cuvintelor

Cuvinte, aplecate cuvinte,
cernute din tămâia începutului,
închinate şi umblate,
cu miresmele lor ca nişte oprelişti
în calea apelor necuvântătoare,
peste care s-a aşternut povara
timpului, prea multe cuvinte şterse,
îmbrăcate în haine de
o seară, dezbrăcate la prima
escală a gândurilor,
de-a curmezişul brazdelor
câmpurilor, unde, Doamne, mai
creşte din seva pământului
bucuria cuvintelor? Unde , Doamne,
să mai căutăm? Din sânul
tău ne-au părăsit cuvintele
de început …

E toamnă

E toamnă, pragul de sfârşit,
vremea adormirilor lungi,
zilele-s tot mai pe moarte,
nopţile-s tot mai prelungi.

Gutuile s-au mistuit în ierburi,
merele pe ram au putrezit calup,
din struguri nu mai curg licori,
albinele s-au ceruit în stup.

E toamnă, ceţuri cad în snopuri,
se schimbă-n negru amorţit decorul,
câmpiile s-au lepădat de roade,
Cocorii în paradă îşi iau zborul.

S-aude toaca în chemări astrale,
în pârg dau visele în nopţi corupte,
tainele din cer zvâcnesc în tâmplă,
drumurile-n pas tot mai abrupte.

E toamnă, vântul tremură în geamuri,
orologiul bate în neştire,
minutele se duc şi nechemate vin
în mersul lor fără oprire.

Tic-tacul sună monoton,
obscen îşi face-n ritm prezenţa,
nu are remuşcări în drumul său
şi dă ultimativ scadenţa.

Cocorii au ajuns departe…
Neştiutoare ploi mai cern avid
istovitoarea pierdere de timp,
din anotimpul trecerii în vid…

vol. Lacome poveri, editura Crigarux 2012

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Florin-Vasile Bratu și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.