Gheorghe Pârlea – „Meandrele şi tainele” unei prietenii: Mihail Sadoveanu şi Mitropolitului Visarion Puiu

Zilele Visarion Puiu la Protopopiatul Pascani, feb. 2013Citisem nu de mult pe un site o opinie care m-a contrariat, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla, în deceniile de după război, prietenului său Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, apoi însărcinat de Ion Antonescu să reorganizeze Biserica în Transnistria, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când regiunea se afla sub administraţie românească. Ba mai mult, că el, prozatorul, ar fi profitat de pe urma prigonirii mitropolitului. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii e făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi “furat” ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, casă memorial dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).
M-a durut acest punct de vedere, eu neacceptând să separ atât de radical pe scriitorul Sadoveanu, de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e atenuat de o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite în contextul relaţiei celor doi prieteni.
Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură Paşcaniul, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim (până la 12 ani) al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt Victor Puiu (viitorul mitropolit), fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor s-a născut la 27 februarie 1879, cu un an (neîmplinit) înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii, predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor, au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. Însuşi mitropolitul mentionează numele învăţătorului paşcănean în „Însemnări din viaţa mea”, aflăm prin intermediul scriitorului ieşean Grigore Ilisei. După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu din Ciohorăni (care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica), probabil nepoată (de frate) a tatălui lui Victor, căci neamul său pe linie paternă avea ramuri genealogice şi în acest sat de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de inegalabilul prozator.
Iată-i deci pe cei doi concitadini chiar înrudiţi, ceea ce pesemne le-a determinat prietenia. În ce priveşte această ipostază a biografiei lor comune, ea e sugerată de scriitor în unele din scrierile sale, cele care istorisesc întâmplări (cu „oameni şi locuri”) preluate din acest sat aflat o lungă perioadă de timp în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Această legătură de rudenie e întărită de informaţiile obţinute de profesorul de limba română Dumitru Călin din Ciohorăni, care a alcătuit şi un arbore genealogic al familiei în care s-a născut mitropolitul. Adăugăm la întreprinderea profesorului Calin şi un înscris (cu o caligrafie desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti (aceast lăcaş de închinare fiind cel în care au fost creştinaţi unii membri ai familiei Puiu, în perioada în care satul vecin, Ciohorăni, nu avea biserică proprie). Confirmă această relaţie şi scriitorul şi publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.
Relaţia celor doi păşcăneni, deveniţi mari români, a avut, o vreme, un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai biserici, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii” (Vasile Iancu). În acest context relaţional, Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată de pr. prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o strânsă legătură cu arhereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu acesta din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale („Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).
Preocupat de relaţia dintre cele două personalităţi care au amprentat puternic timpul lor, eruditul publicist şi scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede că „nimeni n-o ştie [relaţia] în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu [nu o mare prietenie], mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu limitele lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.
E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept!) anatema trădătorului de ţară, întărită de condamnarea la moarte în contumacie (1946) şi de caterisire (1950). Se poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la drama prietenului său.
Părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, unde se află muzeul dedicat celor două personalităţi (ne intermediază acelaşi Grigore Ilisei), preocupat cu acribie de biografia celor două personalităţi, a găsit în Arhiva C.N.S.A.S. documente în sensul bunelor relaţii între cei doi. Ei purtau o corespondenţă discretă, scriitorul primind chiar şi o carte de la mitropolitul caterisit, aflat la Paris.
În anul 1956 Sadoveanu, deşi bolnav (se afla la o clinică medicală din Paris, în urma accidentului său vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară, asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor. Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul intervenise la Gheorghe Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe Visarion Puiu să-şi calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseseră în starea dată. În 1958, din nou, scriitorul îl vizitează, de data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu (viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere, intermediat de Mihail Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat în exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu le-a replicat binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”. Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”.
După această ultimă încercare de aducere acasă a mitropolitului nevoit să trăiască în surghiun, fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu trei ani înaintea lui se stinsese din viaţă şi prietenul său, scriitorul.
Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor doi români iluştri tutelează acelaşi muzeu memorial, e o idee inspirată, menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia din această relaţie istorică, ce-i drept, cu „meandrele şi tainele” ei.

 

Notă: Publicarea acestui articol în “Melidonium”, are ca motivaţie şi faptul că două evenimente din viaţa mitropolitului Visarion Puiu s-au petrecut la Roman: a fost elev al seminarului teologic romaşcan şi a fost tuns în monahism (1905), cu numele de Visarion, la Catedrala Episcopală din Roman.

Reclame