Nicolae Rotaru – Vrăjitorul din orz (Fragment din romanul Uzina de otravă)

Nicolae Rotaru—Așa, care va să zică!? îl întrebai pe Scriitorinc, surprins şi ciupindu-mă să văd de mai sunt viu.
—Dar tu ce credeai? îmi răspunse el, cu cele două tăișuri ale superiorității cu care-mi vorbea: unul al funcție de prim grangur (Nell Roth sau Vanea Kolesov) într-o coagulare care nici mie, actantul ei, nu-mi vine să cred ca este dirijată extraterestru, prin interfațări subterestre ori subterane şi, celălalt tăiș, dat de calitatea de prieten vechi (Nelu Roată), inclusiv de naș literar al meu care l-am poreclit Scriitorincul.
—Păi, m-am aștept să dai un semn de viață, dar nici chiar așa! tranşai.
—Crezi că ar fi fost mai bine dacă ţi-aş fi dat un semn de moarte? mă surprinse şi mă aduse cu picioarele pe pământ. Tot la fel de ușor se poate ajunge şi sub pământ. Mihai Priţache şi Eros Puşcalău sunt doar două exemple. Grăitoare şi… vii!
Așa încât, şi textele de amorsare ale lui Vanea Kolesov cât şi schimbul de replici cu el, le-am considerat un fel de accept, de îngăduință, dacă nu cumva un îndemn de a porni la drum. De fapt – găselniță sau dovadă de lașitate – am lăsat startul luat în cursa epică a acestui nou parcurs romanesc pe seama amicului şi șefului meu Scriitorincul, fiindcă eu mă ocupam de ieșirea în lume şi lansarea la apă a abia tipăritei vedetei torpiloare Încă octombrie, care mi-a mai scurtat scurtata viață cu o postață, din aceeași pricină: editorul. Împricinatul – un împrăștie debandadă şi încurcă lume – se înconjură de leneși patentați, profitori neghiobi, genii ratate, bahici însetați, neserioși notorii, care reușesc – cu girul şi cu ajutorul lui, să strice, să mitroşească tot ce poate fi normal. Deși toate cărțile care mi-au apărut sub egida acestui bine intenționat, pe care mi l-am făcut prieten şi căruia îi datorez, totuși, acești copii de mucava, s-au născut handicapate şi cu prețul aducerii mele, ca autor, în vecinătatea infarctului, nu m-am lecuit. Are un har al persuasiunii, al liniștirii, al asigurărilor că totul va fi perfect încât te determină să recurgi la năstrușnicii şi promisiuni pe care le regreți şi care-ţi macină sănătate, prestigiu, imagine în raport cu personalități de rang înalt, care, unele, şi așa privesc cu invidie evoluția mea în arenele cuvântului, şi, mai ales, cu numeroșii oameni de rând – învățăcei, consăteni, vecini – care se uită la mine cu admirație şi oarece respect.
Startul, am zis? Pornirea într-o altă cursă nebunească, o întrecere a mea cu mine, a bătrânelului burtos şi colecționar de maladii cronice Ștefan Trucală naratorul alergând de la egal la egal cu tânărul şi neliniștitul Ștefan Trucală protagonistul pe parcursul altor sute de pagini pe care am parcelat şi stocat realități romanești, factologie credibilă, datorată unor personaje supraviețuitoare, într-o alandalitate beletristică oarecum logică. Aşa-i că-mi filează o lampă. E din cauză că am prins radiourile cu lămpi. Cu tuburi! La Sibiul epoletizarii şi ofiţerizarii ca transmisionist pentru Interne am avut un curs intitulat „Tuburi şi semiconductoare” eșalonat pe un an de studiu şi predat de un evreu bondoc, deștept şi simpatic. Avea nume de corp geometric, dar numai în rostire. Se scria Kohn! Colegii îi ziceau Trunchiul de Con, iar noi, învățăceii, Figura Geometrică. El şi Impedanță (lectorul de stații radio cu lămpi) erau cei mai deștepți dintre cadrele didactice. Mai erau doi colonei porecliți Ţac-ţac şi Buzerul, dar aurul şi argintul îl dețineau conul Cohn şi tovul Popa, zis Impedanță.
Gata, lampa s-a autoreglat. Vreun pitic de pe creier a făcut-o să nu-mi mai fileze. Să revenim în câmpul tactic actual, la oile noastre evoluând pe acest imaș al ideilor belicoase, unde m-a adus Scriitorincul.
De ce să mă las eu pe mâna prim-priorului Ivan Kolesov, care bântuie cu comportamentul lui misterios multe dintre prozele mele? De ce să nu ascult eu percuția pistolului de start şi să plec pe pista aleasă. Mai ales că tocmai am constatat că am omis să spun câteva lucruri pe care le consider interesante despre un alt personaj dubios al precedentelor volume.
Nu, nu ascult o percuţie de start, ci o înlănțuire duioasă de melodii executate de un bătrân virtuoz la un acordeon Roland. Nu Hohner, Nu Waltmeister, nu Armonia ca bătrânul meu instrument de exersare a digitaţiei, necum pentru a interpreta vreo melodie. Un Roland care face corp comun cu venerabilul maestru.
Da, am publicat două romane care-l au printre eroi şi pe prodecanul Nelu Mota cel cu pălărie de „spoi-tingiri-sticli-goale-fiare-vechi-cumpăr”, poreclit Vrăjitorul din Oz (unii zic din Orz sau Ovăz ori chiar din Găoz!) şi n-am explicat de unde i se trage acea poreclă. Nici nu știam. La fel ca la nașterea romanului supraviețuirii, când n-am ştiut zisa lui Phillippe Geluck, care spunea: „Când eşti mort, nu știi că ești mort. E greu doar pentru ceilalţi. La fel şi când eşti prost.” Dacă o știam o puneam drept moto. Ce mai contează!
Oz-ul lui Mota Nelu Motănelul nu este vestitul oraș de basm al lui Baum, ci inițialele preocupărilor lui sexuale din prima adolescență: onanist şi zoofil! Trăgându-se dintr-o stirpe demnă de un anume respect, a neamului legionarului martir Ion Moța, pe care şi-a renegat-o şi falsificat-o, extirpând virgula de sub ţ, ca să beneficieze de avantajele din evul comunist al dosarelor… curate, Găozarul, cunoscut de colegii de liceu ca violatorul de oi, a reușit să înșele şi vigilența post-ceauşiştilor. S-a erijat în jurii şi prezidii, a cointeresat coppypastiştii învârtelii şi matrapazlâcului cu şi fără epoleți (altă poreclă a sa e Coppylotul!) s-ajungă doctori, conferențiari, profesori şi a tras foloase. Vila vilă, mașina mașină, posturi calde pentru liota de rubedenii, onorariile primite pe te miri ce: de la prestațiile ca înalt comisar al unui oengeu ce se ocupă cu apărarea drepturilor omului, condus de amicul lui beneficiar de ranguri didactice, trădătorul de țară Flor Sacraleschi, până la cuvenitele sume de reprezentare ca membru al unor comitete, comisii, jurii, prezidii din diferite instituții particulare de învățământ universitar, unde nici nu participă, dar de unde-i vin mesagerii cu plicuri doldora de bancnote şi „anexe” ce umplu portbagajul limuzinei dotate cu şofer şi cu cei mai mulți moto kilometri din câte există la Academia Bravus. Acesta e insul. Era, fiindcă, la mutarea în lut a titularului, n-a avut noroc să-i ia locul, ci a primit mutarea în plic. Motănelul, pisic, deh, a căzut în picioare, şi a fost recuperat de unul dintre marii clanului „iubirii de ţară”, primarul Şterpeleanu.
Imediat după înghesuiala din decembrie, un grup de tineri coagulați într-o organizație pentru cinstirea memoriei martirilor şi înaintașilor a propus ca localitatea unde s-a născut Ionel Moţa să poarte numele eroului. Le-o luase înainte nedemnul descendent şi turnător al Securităţii, Nelu Mota, care propusese cândva ca așezarea să se numească Tovărășești! Nici o inițiativă nu s-a finalizat, dar neamul lui fier îndoit, cum îi denumește argoul de cazarmă pe șoferi, s-a bucurat. E drept, n-a mai avut inițiative să reboteze comuna, că precis acum i-ar fi spus, pe rând, Regești, Creştineşti sau Democraţia.
Scriu (nu știu de ce o fac, fiindcă personajul nu merită altceva decât oprobriu), convins că nu peste mult timp, lectura acestor rânduri va fi una despre doi adversari pe care i-a înghițit, cu aceeași hulpavitate, focul gheenei. Numai dacă, descurcăreț cum este, Petromax cel cu abajur de fetru negru, n-a reușit să înșele vigilența vreunui înger sau chiar pe-a sfântului Petre cel blajin, şi a ajuns în cine ştie ce juriu al onoarei şi moralei religioase care judecă sufletele morților ajunse în Paradis. De la un asemenea specimen te aștepți la orice. Chiar s-o păcălească şi pe doamna cu coasa.
Deocamdată să nu-l las să moară, cum nici el nu mă lasă să trăiesc. Să-l aduc în prim-plan, să-i populez nopțile cu coșmaruri şi zilele cu înspăimântări! Ca-n joia trecută când i-am transmis printr-un turnător că tatăl studentei pe care a jignit-o îl va da în judecată.
— Ce jignită, mă? Ce studentă?! a exclamat.
— Una căreia i-aţi spus că nu este de ea decât mulura de sub bluză şi adâncitura din chiloți, că-n rest n-are cap decât pentru a atrage privirile fecundatorilor! explică informatorul citind de pe o fițuică ceea ce-şi notase să nu uite, căci de înțeles, manivelist ce se afla şi acela, n-avea cum să înțeleagă.
— Cine ţi-a spus ţie toate astea? Să nu zici Ştefan Trucală că nu te cred.
— Ba da, dumnealui. Şi spunea că a fost rugat să fie martor la proces.
Bineînțeles c-a intrat în vrie, c-a devenit mieros, că m-a căutat la telefon şi m-a invitat la o tacla. Mai mult, după ce-mi tăiase cursurile pe care puteam primi şi eu niște bani la plata cu ora, acum mă anunța că mi le-a dublat.
Tocmai traversam un gol de aer, aveam o pană de inspirație, când mi-a picat la țanc acest apdeit cum zic noii năvălitori. Mă roteam de acolo-acolo pe scaun. Căci fotoliul meu Ludovic XVI este un scaun negru, izinit şi scârțâitor. Aici citesc, aici scriu, aici mă relaxez (adică scriu şi citesc) şi aici ațipesc visând că sunt sunat de cine știe ce jurat al vreunui premiu literar de prestigiu, ori de vreun editor hulpav, dornic să-mi publice ultimul best-seller. („O fi el, editorul, dornic, dar mai trebuie să fiu şi eu dornic să scriu o altă capodoperă. Mai bine zis, să pot! Să se poată fiindcă sunt ocupat. Foarte ocupat. Nu doar prefăcut că sunt, ca acest șef al meu!… Aa, asta e, am găsit … Evrika!”)
El, șeful meu, zis Motănelu are patru telefoane: două fixe şi două mobile. Plus radiotelefonul. Deci, cinci canale de legătură, dar şi de … deranj. Numai că pe el – boss, deh! – nu prea-l deranjează nimeni telefonic. Eu şi câțiva ca mine (care-i suntem colegi de generație, dar nu şi de ciolan!) îi mai telefonăm! Ca să ne distrăm, desigur, fiindcă a devenit notoriu: ridică receptorul şi, ca şi când ar vorbi la alt telefon, după ce în prealabil îşi formează un număr de apel de la alt aparat de-al lui, începe:
— Da … stai puțin că mă sună cineva … Da, cine-i? … Aaa …Te sun eu mai târziu că sunt cu Trucală la alt aparat… Da, Fane … Scuză-mă, vorbeam la minister … (Între timp țârâie telefonul la care a sunat chiar el!) Na! … Ale dracului, s-au găsit toate … Aștepți puțin? Da … Da, bine … Numai puțin că vorbeam la un telefon … Alo … Mai ești acolo? Te caut eu pe la prânz… Nu, nu tu … Fane, mai eşti acolo? Auzi, scuză-mă … Poți să revii, că e cabinetul ministrului pe fir?…Te-aștept la mine… Nu, domnișoară pe dumneavoastră… Cum sa-mi permit? Vorbeam cu altcineva la telefon…
Ăsta e el, colegul, ocupatul, tracasatul, importantul, indispensabilul.
Ăsta e sau, mai bune zis, a fost, fiindcă într-o zi pe unul dintre telefoane a sunat un şef de la personal şi i-a comunicat cu dată şi număr de ordin al ministrului cu cabinetul căruia se tot lăuda că vorbește! Acel ordin nu era unul obișnuit, ci de destituire pentru – vă vine să credeți? – inactivitate. Mai bine zis pentru ineficiență. Adică pentru tăiat frunză la câini, ars gazul de pomană, fofârlică, pierderea timpului pe banii statului. Stat plătit pe stat cu bani de la stat!
Din fotoliul meu rablagit, câteodată sun la numerele de apel cunoscute şi-mi răspunde robotul: „Post telefonic desființat temporar”. Sau: „Număr nealocat!”
Am aflat de la un amic comun că marele detronat n-a putut suporta afrontul, sentința, vestea. A suferit un infarct şi s-a mutat acolo unde doar se stă, fără stat de plată cu bani de la stat! Dumnezeu să-l odihnească! Nu vă repeziți să şi credeți ceea ce ați citit, fiindcă am glumit. M-a inspirat o glumă ineptă de pe youtube, unde o agenție de presă deplângea moartea fostului președinte post-ceuşist, adică a aceluia care poartă stigmatul asasinatului dictatorilor comuniști, produs în ziua de Crăciun a anului când s-a derulat Acţiunea Romida. Acea glumă macabră a fost făcută exact când cel găsit vinovat pentru crime (de presă şi o parte din popor, nu şi de justiție şi cealaltă jumătate de nat carpatin) a împlinit vârsta la care a fost scos din scenă fostul lui șef, prezidentul Nicolae Ceauşescu!
Nu vreau să anticipez. Pentru mine Nelu Mota cel de acum, personajul malefic şi lunecos ca un pește de baltă, trăiește şi-mi face zile fripte. E drept, nici cu mine nu mi-e frică. Abia aștept să-mi pice-n cuiul cătării: Cum îl văd, cum trag. Fără somație, fără foc de avertisment. Şi, totuși, n-aş vrea să nu espandez mai mult subiectul fiindcă personajul nu merită. Nu mai merită. Cel puțin deocamdată.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Nicolae Rotaru și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.