Adina Dumitrescu: Odă libertăţii – peste veacuri (Cronica optimistă)

În carul de foc, urmaşii urmaşilor îngerilor lui Enoh, fac un tur de comparaţie temporală. Unu-şi serbează ziua numelui, aşa că stau relaxaţi cu platourile pline de smochine şi curmale, beau mied din pahare biodegradabile. Conducătorul navei,având doar rolul de a urma strict coordonatele date, mai trage din când în când cu ochiul pe ecranul panoramic ce stă deasupra tabloului de bord.
– Priviţi câte cercuri splendid colorate ! Să fie ceasuri florale ?
– Nu, nici vorbă, unghiurile unui cerc ar trebui să fie diferit colorate, după oră.
– Da, aici sunt multe cercuri, sunt cu convexităţi şi concavităţi cu diferenţe de până la un metru, să fie roci ?
– Ceea ce se vede are vibraţie energetică bio, sunt ca nişte tumulii circulare pline de flori.
– Dar substratul ? întreabă geologul. Poate-i lavă vulcanică, iar teatrul circular n-o fi din Pompei ?
– Nu se potriveşte în coordonate. Suntem mai la răsărit.
– O fi Herodes – Aticus, teatrul din Atena…
– Nu, suntem mai la N-e, şi apoi, acela are doar trei circumferinţe !
– Sunt sanctuare circulare dacice, pe care-au vieţuit primii românii, sunt acoperite de sol şi vegetaţie, spune clarvăzătorul, singurul orb dintre ei, dar cu palmele-n căutări energetice.
– Focalizează, îi strigară în cor secundului !
– Pe ce roci e depus solul ?
– Calcaroase la margini, apoi şisturi cristaline şi granituri, spuse geologul.
– Dar solul din ce e format ? întreabă pedologul gânditor…
– Curios, pe rocă parc-ar fi sol mai sărac în humus, parcă provine din descompunerea gramineelor sălbatice şi a dejecţiilor de oi, iar deasupra, sol gras, fertil, ca şi când o vreme pe aici ar fi fost doar carnivore.
– Aşa-i, spuse rar clarvăzătorul. În alte timpuri pe-aici au fost multe turme de oi blânde şi primitoare. Se dădeau la o parte la un singur lătrat al ciobănescului mioritic, părăseau păşunea doar la un strigăt. Au fost întâi ţurcane, cu botul pătat cu negru, şi lâna aspră, apoi şi ţigăi. Treptat au coborât lupii, majoritatea din Orientali, apoi din Meridionali, dar au început să vină şi din vest, prin Timiş-Cerna-Bistra. S-au înmulţit şi ai lor. Apoi au venit ultimii, cei mai perverşi, dar la puţină-nfruptare, că erau oi puţine. Aceştia erau lupii prieteni ai oilor, cei făţarnici, dibaci, dar cu un condei atât de bine mânuit, încât au îngenuncheat toate oile!
– Şi ?
– Şi n-au mai rămas oi ! Au oprit ei multă blană de oaie, s-au mai îmbrăcat în ea, dar cu caninii, ce să faci cu ditamai caninii de lup ? Şi apoi mai aveau un melic : vertebre ţepene cervical, nu prea puteau să-şi întoarcă uşor capetele şi ceilalţi, cei adevăraţi i-au văzut şi a început bătălia între lupi.
– Şi s-au mâncat între ei ?
– Uşor, uşor, n-au mai rămas nici de sămânţă !
– Blestemată specie, păcat de-atâta păr schimbat ! Şi nemaifiind nici oi, nici lupi, s-au dezvoltat plantele ca niciunde ! Adevărat grădina Maicii Domnului, cum i-au spus unii !
– Focalizează, focalizează, strigă sociologul disperat ! Nu vezi nici-un om ?
– Ba da, un bărbat şi-o femeie, frumoşi, ce nu s-a văzut !
– Sunt dezbrăcaţi, sau sunt goi ?
– Sunt îmbrăcaţi în straie superbe: o ţesătură fină de borangic şi-n partea de jos, femeia are-o fustă de in cu alesături de cânepă bine bătută la râu şi colorată-n carmin din sfeclă şi şofran, cu margine verde crud de spanac.
– Ca acum multe veacuri ! Şi bărbatul ?
– Are nişte pantaloni crem tot din in, iar la brâu are-un fluier, sau poate un flaut, nu văd bine…
– Şi-au ispăşit de mult păcatul originar de-s îmbrăcaţi, dar copii, nu vezi copii ?
– E o ceată, unii mai mici, stau pe iarbă şi mângâie volbura sau „rochiţa rândunicii”, sau Convolvulus repens, cum vreţi să-i spuneţi, iar cei mai mărişori scriu pe tăbliţe de gresie, iar alţii, scot informaţii din cărţi şi le bagă-n laptopuri.
– Deşteaptă naţiune, deşteaptă naţiune ! Dar ce-or fi părinţii ?
– Păi, după ce au pe lângă ei, stai, să privesc mai bine, da, da, au sedile din fir de bumbac şi forme din scoarţă de brad. Da, sunt oieri, frământă telemeaua sărată şi-o îndeasă în burduşele.
– Deci tot oieri, măi, să fie !
– Dar oi, nu vezi oi ?
– Sunt pe un circular, dar sunt mai mari, au blana albă şi ondulată şi botul mai scurt.
– O fi merinos german ?
– Nu.
– Rembouillet ?
– Nu, sunt merinos de Pallas hibridat, că s-a cam schimbat vremea pe-aici !
– Hai să vedem ce mai fac.
– Pun ştampila de brand şi urcă burduşelele în cotigi trase de măgăruşi.
– Şi plimbă cotigile prin praf ?
– Nu, că-s sterile, libere de agenţi patogeni cum se spune, o parte rămân fiecărui cerc, iar restul sunt depuse la margine, spre încărcare.
– Dar plantele, sunt sacrificate plantele astea atât de frumoase doar pentru drumuri ?
– Ele ştiu limbajul energiilor în armonie, se dau singure la o parte, li se mulţumeşte şi ele-s mai mândre !
– Simţitoare naţie, simţitoare naţie !
– Ajunge, spune hidrologul cu ochii pe ceasu-i cu fibră optică, ceas ce are şi internet şi verificator de parametrii biologici ai purtătorului. Să mergem mai departe, n-am terminat treaba pe azi, s-o luăm spre N-V c-avem multe albii de râuri schimbate din cauza climei, trebui să le cercetăm !
– E foarte bine, dar ce se vede şi mai ales, ce se aude de jos ?
– E cupola complexului Musikverein şi a început balul de binefacere de la intrarea în postul Crăciunului. Strâng bani pentru fondul de dezvoltare al industriei de medicamente naturiste şi pentru proiectul Hear the World al companiei Phonak, se spune că acum poţi să asculţi lumea şi prin vibraţii bio şi prin cristale ce stochează informaţii.
– Deşteaptă şi această naţie ce transmite, deşteaptă naţie !
– Şi ce cântă ?
– E ultima parte din simfonia a IX-a, unii îi zic Odă bucuriei, corul părăseşte orchestra şi defilează cântând pe Podiumul Central.
– Şi acum ?
– Sunt acorduri din Strauss şi-au ieşit toate perechile pe lângă podiumul unde e plasată astăzi orchestra, ca la Anul Nou !
– Să schimbăm locurile, spune criticul de artă, vreau să văd mai bine culorile. Ce splendoare, doar carmin pal şi-n partea de jos tourcoise, aproape aceleaşi culori ca-n circularele dacice, doar că-s mai pale, iar la mâna cu care femeile-şi ţin trena puţin ridicată e un cartonaş aurit, prins cu o brăţară din fir de aur. Ce-o fi scris pe el ? Concentrează-te clarvăzătorule !
– Patria vă iubeşte şi vă stimează, lumea vă onorează !
– Muzicală naţie, muzicală naţie !
– Dar cum de se-aud până aici ?
– Nu ştiu, e-un fascicul de raze ce se strâng din planşeul fără miez, alte fascicule vin din spatele picturii lui Apolo înconjurat de muze, altele din faţada frontală unde-i Orfeu, zeul poeziei şi muzicii, se unesc apoi în mănunchi şi ies prin cupola centrală, apoi se împrăştie în cele patru zări.
– Sunt unde sonore, dar cum de se-amplifică semnalul până aici, cum de nu-s interferenţe, variaţii de volum? Totul e ca o muzică divină !
– Eu zic să ne-ntoarcem, ajunge pe azi, dar mai e ceva ce trebuie să înţeleg : cum de-i posibil ?
– Eu cred că-i fărâma de har cu care vine fiecare la naştere, aici e schepsisul, vine cu ea întreagă la judecata de apoi, are grijă de ea să n-o piardă, că atâtea generaţii au pierdut-o în alte timpuri!
– Divină naţie, divină naţie !
– Dar am uitat să întreb, spune secundul, nu păcătuieşte-n iubire nici-un individ ?
– Se-drăgostesc toţi, deseori, dar o spun de la-nceput şi dispărând povestea fructului oprit, au capacitatea liberului arbitru, ori se aliază, ori rămân într-o prietenie până la moarte şi aşa, aproape toţi sunt o mare de alianţe nescrise, de neamuri de nădejde şi de-i vreunul lovit de necaz, e sprijinit din toate părţile. Aşa devin nemuritori în simţire!
– Curată naţie, curată naţie, hai scribule, mai scrie o pagină de istorie !

– 2010 –

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.