Irina Lucia Mihalca – poeme

Irina.Lucia.MihalcaCheia timpului

În marea din adâncurile noastre
mă vei găsi, iubitule,
în pictura fumului,
risipit de orele timpului,
ca şi cum ceva continuă să curgă,
când vei simţi iubirea,
vei simţi şi dorinţa,
petale de lumină din fructul iubirii.

Un vis, de neuitat, am trăit cu tine,
în cea mai frumoasă călătorie,
nebunie sau nu,
inconştient am fost prins
în acest vârtej sau, poate,
e realitatea pură,
acel ceva ce noi, pământenii,
încă nu avem puterea să percepem!
S-a întâmplat pentru noi,
să mulţumim Cerului!

Simţi cum palpită inima noastră,
ascultă-i muzica unică,
las-o să curgă prin fiecare celulă,
nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot.

Când vei fi copleşit de însingurare,
– deşertul în care suflă
doar pustiul nisipurilor mişcătoare –
vei găsi poarta mereu deschisă
şi-atunci vei simţi atingerea mâinilor mele.

De tine depinde ca tot ce-ai trăit
să fie, acolo, candelă vie,
am fost una cu Viaţa,
fără început şi fără sfârsit,
mai mult decât Viaţa şi Moartea.
Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!

Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre,
dar cântecul nostru îşi poartă,
departe,
ecoul visului înflorit.
Acolo, frunzele copacului meu
îţi vor şopti:
marea eşti tu, marea sunt eu,
acel spaţiu imens,
mister, nelinişte, exaltare, fior,
melancolie, vibraţie,
pură emoţie, necuprinsul din infinit!

Dincolo de tăcerea albă,
un câmp de păpădie este acolo,
un câmp şi liniştea lui verde,
ai să rămâi cu mine, acolo, mereu,
priveşte-mă, priveşte-mă,
hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte creştem,
ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe…

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui –
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda luna ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi…

La capătul timpului
suntem noi –
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

Celălalt trup ~ o nouă viaţă

Vuietul veşniciei auzit noaptea tăia timpul în două
coborât din cer pe pământ împungându-l ca un ac

Calea lacrimilor suspină pe cer,
Iute ca privirea femeii un sunet subţire
îndoi cerul în lumină şi întuneric.

Dintr-o îndepărtată nostalgie o tristă melodie
voia să cârpească viaţa acolo unde sunetul
o sfâşiase în două …

La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.

Începând să respire muzica se strecură prin labirint,
călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor,
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale cu timpul bărbatului
spre celălalt trup.

Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă…
un distih în oglindă –
Milee dugento con sessanta sei prin Surâsul Cybelei!

Între cer şi pământ, între El şi Ea – doar un timp,
Voalul a căzut dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină,
disperarea – speranţă,
durerea – bucurie,
depărtarea – simbioză,
singurătatea – întreg,
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!

În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin,
Îi citi sărutul – Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!

Călător în univers după sufletul stelar spre noul acum,
sufletul încarcerat, eliberat de trup,
caută un strop de apă şi-un strop de timp,
înghiţi din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a timpului cu veşnicia.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.