Liliana Moldoveanu – O problemă spinoasă a limbii române contemporane: pronumele relativ „care”

MoldoveanuConsiderăm o problemă actuală a limbii române pronumele relativ care, dat fiind faptul că foarte mulţi vorbitori ai limbii noastre omit, în exprimarea lor, prepoziţia pe. Astfel, enunţuri precum Cartea care am citit-o m-a tulburat, Răspunsul care l-am primit m-a nemulţumit sunt mai des auzite decât enunţurile corecte: Cartea pe care am citit-o…, Răspunsul pe care l-am primit…
În cele ce urmează, ne vom opri asupra unor aspecte de morfologie a pronumelui relativ, în general, şi a pronumelui relativ care, în mod special.
Conform Gramaticii Academiei, “pronumele relative reprezintă (= evocă) în discurs o entitate şi, simultan, au rolul de conectori interpropoziţionali (Cine a ajuns primul a mâncat tot. Acesta este profesorul despre care ţi-am vorbit.)” (Gramatica Academiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.280)
Pronumele relative sunt, potrivit lucrării citate, care, cine, ce, cât şi ceea ce. Au un statut controversat îmbinările precum: cel ce, cei ce, cele ce, pe care unii autori le consideră pronume relative compuse sau îmbinări libere de cuvinte, deci analizabile.
Cercetătorii au adus argumente în favoarea fiecăreia dintre ipoteze. Vom accepta şi prezenta ca teorie lingvistică pe cea a autorilor Gramaticii Academiei.
Pronumele relativ nu trebuie confundat cu pronumele interogativ. Deşi ele se suprapun în parte, având aceleaşi forme, au caracteristici gramaticale şi întrebuinţări diferite, deci sunt omonime. În timp ce pronumele interogativ apare în propoziţii interogative independente, pronumele relativ apare în propoziţii subordonate, în fraze : (pronume interogativ: Care este părerea ta?; pronume relativ : Ştiu care este părerea ta despre acest lucru.)
Pe de altă parte, pronumele relativ nu trebuie confundat cu adjectivul pronominal relativ. Adjectivul pronominal relativ determină un substantiv şi se acordă în gen, număr şi caz cu acesta, în timp ce pronumele relativ ţine locul unui substantiv, având genul, numărul, cazul substantivului înlocuit. În exemplul: Eleva a cărei compunere a fost apreciată a primit zece, a cărei este pronume relativ în cazul genitiv, deoarece ţine locul unui substantiv (Compunerea elevei a fost apreciată.) şi are funcţia sintactică de atribut pronominal. În exemplul: Ştim care elevi au fost selectaţi pentru concurs, care este adjectiv pronominal relativ, deoarece determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr, caz şi corespunde, în momentul substituţiei, unui adjectiv- Elevii pregătiţi, inteligenţi au fost selectaţi. Funcţia sintactică a adjectivului pronominal este de atribut adjectival.
În vechea limbă românească, pronumele care avea un articol masculin, -le. (Tatăl nostru carele eşti în ceruri.) Alexandru Graur vorbeşte şi despre un articol feminin al acestui pronume, -a. (carea) şi despre o formă articulată pentru nominativul plural carii. (Alexandru Graur, Puţină gramatică, Editura Academiei, 1987, p.55.)
În limba română contemporană s-a păstrat doar o formă pentru nominativ, masculin şi feminin, singular şi plural- care.
După cum am menţionat la începutul acestui articol, această formă tinde să devină, în mod eronat, unică, ea fiind folosită şi pentru cazul acuzativ în care trebuie să apară prepoziţia pe. Chiar dacă vorbitorii obişnuiţi de limbă română vor motiva că nu au “la îndemână” cunoştinţe lingvistice privind cazurile, vom aduce ca un contraargument exprimarea în care “simţul limbii” poate fi convingător. Astfel enunţul Politica pe care o face partidul X promovează valorile democraţiei trebuie să includă obligatoriu prepoziţia pe, pronumele relativ care fiind în cazul acuzativ, cu funcţia sintactică de complement direct şi, nicidecum, în nominativ, cu funcţia de subiect. Gramatical, dar şi logic, ideea este următoarea: Partidul X face politică (substantiv înlocuit de pronumele relativ pe care); aşadar partidul arată cine face acţiunea şi este subiect; pe care este complement direct- partidul face politică. (ce face?)
Mai mult decât atât, eliminându-se, incorect, prepoziţia pe, multe dintre enunţuri vor conţine cacofonii supărătoare: Politica care o face partidul nostru…, Poteca care a luat-o era îngustă…etc.
Tot astfel stau lucrurile şi în enunţuri precum: Ideea pe care ai expus-o a fost apreciată, Îi voi da răspunsul pe care îl aşteaptă (cf. Gramatica Academiei. Cuvântul, Ed.Academiei, Bucureşti, 2005, p.284.), sau Câinele pe care l-am hrănit m-a muşcat. Dacă vom omite prepoziţia pe, obţinând enunţul Câinele care l-am hrănit m-a muşcat, care este pronume relativ în nominativ, ceea ce este incorect; subiectul este inclus- Eu am hrănit câinele, şi nu invers.
Alături de formele care şi pe care, pentru nominativ şi acuzativ, întâlnim şi formele pentru genitiv şi dativ- căruia, căreia, cărora. Probleme de exprimare, mai puţin corectă, apar şi în cazul acestora; avem în vedere situaţia în care vorbitorii limbii materne renunţă la declinarea pronominală şi folosesc prepoziţia: Băiatul la care i-am dat…, în loc de Băiatul căruia i-am dat…
O altă problemă pe care o ridică pronumele relativ care tuturor vorbitorilor limbii române este aceea a acordului. În cazul genitiv, pronumele relativ se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl înlocuieşte, iar articolul genitival se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat de pronumele relativ cu funcţie sintactică de atribut: Tabloul al cărui peisaj este viu colorat îmi place mult.
În acest sens, Gramatica Academiei vorbeşte despre un tip special de acord, acordul încrucişat: pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie ( băiatul în vorbele căruia cred, fata în vorbele căreia cred, băieţii în vorbele cărora cred, fetele în vorbele cărora cred, băiatul în cuvântul căruia cred, fata în cuvântul căreia cred, băieţii în cuvântul cărora cred, băiatul în vorba căruia cred, fata în vorba căreia cred, băieţii în vorba cărora cred, fetele în vorba cărora cred, fetele în cuvântul cărora cred); lexemul al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată pe care o introduce relativul (băiatul în ale cărui vorbe cred, fata în ale cărei vorbe cred, băieţii în ale căror vorbe cred, fetele în ale căror vorbe cred, băiatul în al cărui cuvânt cred, fata în al cărei cuvânt cred, băieţii în al căror cuvânt cred, băiatul în a cărui vorbă cred, băieţii în a căror vorbă cred, fetele în a căror vorbă cred, fetele în al căror cuvânt cred). (Ibidem)
Considerăm că demersul nostru lingvistic este de actualitate şi convingător în folosirea corectă a pronumelui relativ care.
Încheiem cu îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu: „Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva. Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate şi veţi face prin aceasta cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii.”

                                               Profesor Liliana Moldoveanu

                                  Şcoala Gimnazială “Vasile Alecsandri” Roman

                                          

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Liliana Moldoveanu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Liliana Moldoveanu – O problemă spinoasă a limbii române contemporane: pronumele relativ „care”

  1. Pingback: Liliana Moldoveanu – O problema spinoasa a limbii române contemporane: pronumele relativ „care” | Revista ARMONIA - Saltmin Media

Comentariile sunt închise.