Tania Nicolescu – fragment din romanul ,,Arina”

Octombrie. Ziua pe sfârşite, cenuşie şi umedă, dădea târcoale pereţilor casei ca o căţea hoinară şi flămândă, în căutarea vreunui colţişor uscat, în care să se culcuşească. Doar gardul dinspre stradă, îmbibat de apă, stătea – şubredă pavăză – în calea noroiului ce ameninţa să se reverse peste curtea mică şi pustie. Dealtfel, pustii păreau să fie şi împrejurimile şi, dacă n-ar fi fost rarele şi subţirile fuioare de fum ce se ridicau alene din hornuri, s-ar fi putut crede că întreaga mahala lipovenească fusese părăsită. Nicio luminiţă cât de mică pe la geamuri, niciun glas.
Casele păreau că se ghemuiseră într-o încercare de a se face una cu coasta dealului ce se rotunjea nu departe de cotul Dunării şi părea că aşteaptă încremenit, ca vulturul de bronz de pe monumentul ridicat sus, pe coama sa, să-şi ia zborul. Doar că acesta împietrise cu aripile larg desfăcute, ca şi cum, pe cer, apăruse însăşi capul Meduzei. Prin ceaţa ce cuprinsese locul, nu se putea zări nimic, însă vibraţiile aerului, îi atinseseră deja aripile metalice.
Din casă, nu răzbătea niciun sunet, iar la ferestre nu se zărea nicio lumină. Înăuntru, în odăiţa din faţă, strânsă în jurul mesei, familia cina. Cei câţiva peşti mărunţi, cartofii fierţi şi un mujdei subţire de usturoi care alcătuiau cina, fuseseră împărţiţi şi părinţii împreună cu cei doi copii mai mari, mâncau în tăcere, cu ochii aţintiţi în farfurii. Pe cale de a se stinge, vreascurile din soba mică de fontă, aruncau lumini palide printre găurile uşiţei. Deasupra patului, fixată în colţul dinspre răsărit al camerei, o icoană afumată de vreme, primită cândva ca dar de nuntă, de la bunica mamei. În pat, copilul cel mic al familiei, se străduia să termine de ros un colţ uscat de pâine. Porţia de lapte, păstrată pe colţul mesei, avea să şi-o primească mai târziu. Şi spre ea se îndreptau din când în când, cu poftă şi pe furiş, privirile celorlalţi doi copii; dar ştiau, era doar pentru cea mică şi în această privinţă nu era loc de nicio obiecţie. Suspinele erau, de voie, de nevoie, înghiţite.
Lângă piciorul mesei, o pisică tărcată şi costelivă, pândea cu ochi ce păreau să hipnotizeze, mâinile copiilor, care cu toate interdicţiile, tot îi mai scăpau pe furiş, pe sub masă, câte o codiţă de peşte. Arareori, se auzea câte un mieunat lihnit şi nerăbdător. Umbrele tot mai dese, rătăceau prin camera mică, peste mobilierul sărăcăcios, peste chipurile îngrijorate ale părinţilor, peste hainele groase atârnate în cuierul de după uşă. Iar sub ele, la îndemână, încălţămintea alături de care, aşezată direct pe podeaua de scândură, aştepta o sacoşă plină cu cele strict necesare pentru situaţia în care s-ar fi auzit alarma aeriană. Atunci, fie zi, fie noapte, trebuiau să se ridice imediat, să ia copii şi să fugă în adăpostul şubred, pe care-l săpaseră la câţiva metri mai departe de casă. Acolo, se înghesuiau unii într-alţii şi îşi împleteau în rugăciuni pline de disperare, dar şi de speranţă, vocile, în vreme ce pământul se zguduia în convulsii, sub plesnetul bombelor. Ofensiva rusească era în plină desfăşurare.
Cina se încheie şi fiecare, aruncând câte o privire spre icoană, îşi făcu cruce, mulţumind „stăpânului cerului şi pământului, ocrotitorului vieţii”, pentru că nu-şi luase încă privirea de la ei. Era rândul celei mici, care ajutată ca să nu verse cumva din ceşcuţă laptele, începu să şi-l bea, urmărindu-i cu priviri vioaie pe ceilalţi doi, ce se jucau pe duşumeaua de scândură, împingând unul spre celălalt, o mică minge de cârpă roşie. Păreau că uitaseră cu desăvârşire de ispita de până atunci. Între timp, oasele rămase de la masă, bine curăţate de carne, fuseseră vărsate în cutia de tablă a unei foste conserve. Nu mai era nimic de ales de pe ele şi totuşi, pisica se azvârlise asupra lor cu lăcomie, încercând să le fărâme cu dinţii.
Femeia strânsese farfuriile una câte una, ştergându-le cu o crusta de mămăligă uscată rămasă pe pereţii ceaunaşului şi i-o adăugase pisicii în cutie. Dar nici n-apucase să se întoarcă spre lighenaşul în care spăla vasele, că hămesita o şi înghiţi. Mai aruncă apoi o privire lungă şi plină de speranţă spre femeie, dar înţelegând cumva că nu va mai primi altceva, se reîntoarse la oasele sale şi curând se auzi un mic trosnet; reuşise să desprindă o bucăţică dintr-o vertebră mai subţire şi se străduia să o înghită, ţinându-şi ochii abia întredeschişi, de parcă s-ar fi concentrat pe senzaţiile ei interioare, într-o strădanie de a nu pierde niciun strop din plăcerea resimţită.
Ticăind, ceasul de pe etajeră îşi mişca impasibil limbile. Unul după altul, copiii se înghesuiră lângă cea mică în pat, picotind de somn, în timp ce bărbatul se mai strădui o vreme, să fixeze micul aparat de radio, pe lungimea de undă care, spera el, să îi poată permite să mai audă câte ceva despre cele ce se petreceau prin ţară. Doar ţiuituri – „iarăşi paraziţi” – îşi spuse el dezamăgit rămânând dus pe gânduri. Femeia terminase de spălat vesela şi aruncându-şi un şal pe umeri, se strecură afară, ca să verse apa murdară în rigola de lângă casă, având grijă ca uşa să nu scârţâie; tocmai aţipiseră copiii. După ce vărsă apa, rămase o clipă lângă poartă, inspirând aerul rece şi ceţos şi ascultând liniştea nopţii.
Trase adânc în piept aerul rece al nopţii. Curând, trebuiau să pregătească pomişorii din grădină, pentru iarna care, după toate semnele, părea să se anunţe friguroasă. Era mai bine să li se învelească din vreme tulpina cu paie, ca să reziste gerului, pentru ca în vară să rodească din belşug. Dacă ar fi mâncat fructe pe săturate, copiii ar fi fost mai sănătoşi. Deodată, auzul ei desluşi în depărtare un huruit de motor, care se accentua. Aruncă din mâini lighenaşul lângă gard şi fugi repede către casă. Năvăli pe uşă cu faţa răvăşită şi pupilele dilatate de spaimă: „Vin!” – atâta spuse şi fără nicio altă explicaţie se repezi către copii să-i trezească.
„Lasă, îi iau eu; ia tu bagajele” – şi soţul îi arătă cu bărbia spre colţul din spatele uşii, unde erau pregătite sacoşa şi hainele. Împingându-l pe băiatul cel mare către uşa deschisă, bărbatul se împiedică de pisică. Aceasta zvâcnise într-o fracţiune de secundă, răsturnându-şi cutia de tablă în care nu mai rămăsese aproape nimic şi se topise cu un mieunat prelung, în întunericul nopţii. Reechibrându-se cu greu pe picioare, bărbatul se întinse şi după fetiţa mijlocie, pe care apucând-o de mână, o împinse pe uşă, după fratele ei.
Huruitul avioanelor devenise asurzitor şi ferestrele începuseră să trepideze tot mai puternic. Din bufet, se auzeau zornăind vesela şi tacâmurile. Cu hainele în braţe, femeia tocmai dădea să treacă şi ea pragul uşii, însă chiar în acel moment, un ţipăt de copil se auzi dinspre pat. Trupul femeii păru că se rupe în două; o parte se aplecase înainte, de parcă ar fi dorit să-şi ia zborul pe uşă, în vreme ce picioarele i se înţepeniseră în prag şi refuzau să se mişte.
Aruncându-şi înapoi privirile, îşi văzu copilul cel mic ridicat pe jumătate din pat, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi întinzându-şi braţele spre ea. Hainele se prăvăliră pe podea şi femeia se repezi spre copil. Podeaua i se cutremura sub picioare şi speriată, se lipi de tocul uşii, încercând să-şi găsească un reazem. Din întuneric, vocea bărbatului o strigă cu disperare, însă nu îi putu răspunde. Pe pământ se dezlănţuise vacarmul exploziilor şi noaptea se luminase de flăcările ce cuprinseseră cele câteva şlepuri acostate în apropiere.
Pe neaşteptate, bărbatul pătrunse în încăperea ai cărei pereţi se scuturau, parcă gata-gata de a se desprinde unul de celălalt. Cu o mână adună bagajul căzut pe podea, în timp ce, cu cealaltă, smuci şi împinse femeia de lângă uşă, către adăpost. Însă nu înainte ca ea să poată desluşi în ochii-i ce se fixaseră asupra poverii din braţele sale, o strălucire îngheţată. Şi instinctiv, se aplecă şi mai mult asupra micului trup, ce se agăţase de ea cu toată puterea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Tania Nicolescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.