Constantin Enianu – Frumosul ca epifenomen: Bauhaus

În oraşul german Dessau, „Gropiusallee” şi „Bauhausstraße”, sunt două indicatoare de pe un stâlp ce duc spre o clădire în care vreme de 7 ani a fost Şcoala de artă, arhitectură şi design Bauhaus, cea mai celebră instituţie germană de acest tip al secolului XX, ale cărei idei novatoare au germinat în întregul spaţiu occidental lărgit. Şcoala a fost proiectată în 1925 de arhitectul Walther Gropius, care a testat iniţial la Weimar în 1919, timp de 6 ani, ideile noului tip de învăţământ vizionar, într-un institut de artă cu profil de academie de arte frumoase, şcoală de arte şi meserii şi centru de cultură artistică modernă cu orientare estetică bine definită. Prin Manifestul inaugural din 1919, Gropius declara că ţelul ultim al oricărui demers artistic este construcţia (clădirea), propunându-şi realizarea unităţii dintre arhitectură, sculptură şi pictură, dintre monumental şi decorativ, sub semnul constructivismului şi al reacţiei pozitive faţă de expresionism.
Legând arta de meşteşug, Bauhaus-ul şi-a depăşit cu mult profilul. El a renovat, cu veleităţi artizanale, arta şi tehnica prelucrării materialelor plastice şi a metalelor, introducând şi învăţământul unor arte diverse ca: baletul şi teatrul, tipografia, publicitatea, afişul şi fotografia.
După marea traumă a Primului război mondial, oamenii de diferite categorii sociale ale Germaniei visau un altfel de „om nou”, capabil de a construi o „nouă casă” unde să trăiască fericit. Privit azi, Berlinul nu poate fi imaginat prin ce s-a pierdut sub dominaţia principiului „Übermensch”-ului buldozerist de „mase populare” amestecate cu molozuri de tină. Dar speranţa fenixică spre o societate mai umană a prins realitate sub nietzscheana „reaşezare a valorilor”.
Spiritul timpului influenţează şi lumea artei. Credinţa că vechea lume burgheză a industrialismului şi a militarismului cu elita sa aristocratică s-a autodistrus în război, o dată cu toate contradicţiile sale interne, a întărit speranţa sfârşitului de secol XIX, că e posibilă crearea noului şi a unui viitor mai bun. „Homo architekton” este peren, aşa că, mai multe oraşe erau interesate de Bauhaus, când instituţia a trebuit să părăsească Weimar-ul, din motive politice, fiindcă în Turingia nu s-a mai vrut finanţarea Bauhaus-ului. La Dessau, alegerea a depins de două persoane: primarul, care era un liberal cu minte deschisă, interesat de arta modernă şi directorul muzeului. Dessau era pe vremea lui Gropius, un oraş industrial de protestanţi în care apoi s-au acomodat şi catolici, dar şi o comunitate evreiască ce a dat culturii zonei pe filosoful Moses Mendelssohn, bunicul compozitorului Mendelssohn Bartholdi şi pe compozitorul Kurt Weill. Totuşi aici, arhitectonica clasică şi neoclasică rămasă a dus la un discurs urbanistic menit a concilia natura şi cultura. Anii la Dessau ai Bauhaus-ului au fost de aur, întrucât situaţia a depins mult de dezvoltarea politică şi economică a Republicii de la Weimar. Astăzi există o conexiune a dezvoltării artistice şi politice, întrucât se spune că anii de aur ai Republicii se situează între 1924-1929, când a avut loc Vinerea neagră în New York.
Ridicarea institutului Bauhaus de la Dessau, în jurul căruia se aflau şi casele maeştrilor, a necesitat în plan arhitectonic schimbarea filosofiei şcolii după 1923: sub sloganul „artă şi tehnologie cu o nouă unitate”, se trece dincolo de dezideratul iniţial ar reconcilierii artei cu meşteşugul către favorizarea oportunităţilor tehnologiei. Bauhaus-ul a avut astfel un rol hotărâtor în apariţia esteticii industriale, militând pentru ideea unităţii artei şi tehnicii şi reprezentând primul mare centru de pregătire a unor artişti pentru industrie. La Bauhaus au predat, ca profesori, personalităţi artistice de seamă, printre care Paul Klee (teoria artei, tapiseria şi pictura pe sticlă) şi V. Kandinsky (teoria generală, pictura monumentală şi compoziţia abstractă). Bauhaus a promovat în arhitectură şi în design-ul bunurilor de consum un stil funcţional cu scopul de a obţine produse care înglobează calităţi artistice (forma optimă), rămânând în acelaşi timp ieftine şi reproductibile prin producţia de masă.
Gândirea inovatoare a Bauhaus-ului a avut influenţă asupra industriei germane, întrucât maeştrii erau doar o parte a întregului proces de dezvoltare. Foarte importanţi au fost şi studenţii de la Bauhaus, ei fiind tânăra generaţie, ferice şi prosperă, care dorea să lucreze cu industria. A apărut astfel o colaborare interesantă între Bauhaus şi industrie. Foarte importante au fost, de exemplu, colaborările cu industria din Leipzig care producea lămpile de faimă Kandem, desenate de Marianne Brandt, una din studentele devenite celebre ale Bauhaus-ului, ca şi o întreagă serie de lămpi de birou şi de dormitor care au intrat în producţie. Aceasta a însemnat autofinanţarea Bauhaus-ului.
Programa şcolii ţintea integrarea tuturor expresiilor vizuale, într-o nouă sinteză modernă, care trasa în miezul fructului creator construcţia, frumosul artistic fiind un corolar epifenomenal. Elementele fundamentale vizuale studiate de studenţi erau trei: studiul materialelor şi al culorilor, studiul tehnicii şi cele al proprietăţilor formei. Un lucru important este influenţa artiştilor est-europeni la Bauhaus. Unul dintre cei mai influenţi a fost Moholy-Nagy, din Ungaria, care îşi spunea artist-inginer. Aceasta a fost o schimbare importantă în personalitatea Bauhaus-ului. Când elveţianul Johannes Litten a plecat, era mare amator de a face opere de artă unice într-o manieră meşteşugărească. Când a venit Nagy, era implicat în producţia industrială şi în constructivism. Aceasta a fost o schimbare majoră de la Bauhaus-ul expresionist la cel constructivist. Curicula sa universitară a devenit apoi programa de bază a oricărei şcoli de arhitectură şi design.
Scopul ultim al Bauhaus-ului, clădirea, a dus la arhitectonici simple, gen blocurilor de nefamilişti din zilele noastre, destinate muncitorilor, ca un reflex posibil al lui Gropius pentru cei care muncesc în echipă, gen profesorilor şi studenţilor de la Bauhaus, ajungând astfel şi precursorul campusurilor universitare moderne. Apoi, opţiunea pentru modernitate s-a exprimat la Bauhaus şi prin noul stil de viaţă conform conceptului unei corporalităţi sănătoase, eliberate de prejudecăţi, conştiente de sine şi îngrijite prin igiena zilnică. Un pensionar, amator de pescuit pentru a nu obosi până prinde un peştişor, se poate aşeza pe un scăunel din cateva ţevi de aluminiu prinse de o pânză rezistentă. Scăunelul poate aminti o concepţie Bauhaus…
Gropius, în perspectiva construcţiei de case urmărea o idee. Voia să dezvolte conceptele construcţiei şi modului de viaţă industrial, aşa că a încercat să realizeze, în casele maeştrilor din preajma institutului, ideea de construcţie în serie. De aceea se poate vorbi despre „complexul-aşezarea” caselor, deşi nu este propriu-zis doar unul. Sunt mai multe vile pentru artişti în jurul Bauhaus-ului. Ideea lui Gropius a fost să construiască clădirile din elemente prefabricate, de dimensiuni egale. El intenţiona să demonstreze că poţi construi cu aceste elemente prefabricate. Urmând şi un concept estetic, Gropius a încadrat aceste construcţii în Cubism. Hannes Mayer, al doilea director al Bauhaus-ului, a spus că aceste case arată ca nişte sculpturi construite în manieră cubistă. Ele fiind mai mult operă de artă decât arhitectură. Astăzi se pot vedea la Bauhaus case duble detaşate, care seamănă, dar nu sunt la fel, funcţie de componenţa familială a locatarilor. Kandinsky locuia într-o clădire de familişti fără copii, iar Oskar Schlemmer, cu trei copii, avea o locuinţă mai mare. În 1933, când naziştii au venit la putere, oraşul Dessau, ca proprietar, a trebuit să vândă aceste case fabricii Junkers. Când s-au mutat în ele, în 1939, au scos ferestrele casei scărilor şi ale atelierului unde locuia Kandinsky şi au pus ferestre cu rame de lemn, tradiţionale, tocmai pentru a renega conceptul Bauhaus-ului. Într-un articol de ziar chiar se spunea că vor corecta greşelile Bauhaus-ului. Aşa că, au divizat casele care erau proiectate pentru două familii, adaptându-le pentru mai multe familii. Nici cladirea institutului Bauhaus nu a scăpat utilizărilor abuzive. Aici a avut sediul şi arhitectul lui Hitler, Albert Speer, pentru a-i realiza proiectele megalomanice. În timpul Republicii Democrate Germane, în aceste case mari, tip vilă, trăiau mai multe familii, întrucât conform standardelor comuniste, erau foarte mari.
În martie 1945, clădirea Bauhaus a fost avariată, iar abia la a cincizecea aniversare, în 1976, guvernul german a decis reconstrucţia clădirii principale. Astăzi Bauhaus-ul arată ca în starea originară. Datorită nazismului o mare parte dintre partizanii Bauhaus-ului au părăsit Germania şi s-au răspândit în toată lumea, unde se pot vedea ideile lor inserate în construcţiile parlelipipedice, influenţând arhitectura şi design-ul modern.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Bauhaus, Constantin Enianu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.