Mariana Cristescu – Repetiţia este, cu adevărat, „mama învăţăturii”? Sau obsesie autonomistă?

„Repetitio mater studiorum est” („Repetiţia este mama învăţăturii”) – spuneau latinii. Cu siguranţă, dacă ne raportăm la aprofundarea unor cunoştinţe necesare în procesul de studiu, exerciţiul susţinut – antrenamentul – este un element pe cât de necesar, pe atât de eficient. Dacă extrapolăm, noţiunea în sine poate căpăta alte conotaţii, cum ar fi de exemplu… substantivele obsesie şi/sau idee fixă. De pildă, aflăm, de pe HotNews.ro., că
„preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), Izsak Balazs, a anunţat, luni, într-o conferinţă de presă, ca formaţiunea sa politică va organiza, pentru al doilea an consecutiv, un miting la Târgu-Mureş, în 10 martie – «ziua libertăţii secuieşti»-, când sunt comemoraţi trei secui martiri executaţi în 1854, şi că speră să fie cât mai mulţi participanţi, chiar dacă în acest an ziua este una lucrătoare. El a menţionat că, potrivit legii, a făcut o declaraţie prealabilă la Primărie, referitoare la acest miting, încă din luna decembrie, şi au început pregătirile pentru manifestare. Liderul CNS a mai spus că a primit cereri pentru a decala evenimentul, fie prin organizarea lui înainte, într-o zi nelucrătoare, fie prin cuplarea sa cu manifestările de 15 Martie, dar a refuzat.”
Vă reamintim că participanţii la mitingul din 10 martie 2013 adoptaseră o petiţie (nesemnată!!!) în care cereau autonomia Ţinutului Secuiesc şi încetarea „luptei impotriva simbolurilor secuilor”, protestând, totodată, faţă de o reorganizare administrativă ce „lezează interesele secuilor”. Ei cereau atunci, ca de fiecare dată, de altfel, din poziţia unor reprezentanţi ai unui stat străin (!!!), începerea unor tratative cu Guvernul român privind aberantele lor revendicări vizând în ultimă instanţă federalizarea României.
Întâmplarea face – dar, oare, ce mai este întâmplător în această ţară? – ca, în primele zile ale anului, mai exact în 6 ianuarie, pe Yahoo News, să apară următoarea postare, pe care o reproducem parţial, însoţită de comentariul meu de la acea dată şi de primul răspuns al cititorilor:

Dixit!
Hotărât lucru, toată lumea era furioasă. Inclusiv eu. Motiv pentru care am reluat tema în două editoriale, succesiv, supărând – cum aveam să aflu în urma unor reacţii ale cititorilor (unele civilizate, altele insultătoare şi chiar ameninţătoare!) – greco-catolicii din Târgu-Mureş. E adevărat, mă luase valul şi nu am dus precizările până la capăt, neavând însă intenţia de a deranja în vreun fel persoanele oneste care aparţin acestei religii. Suntem fraţi întru Hristos, am toată consideraţia faţă de disciplina Blajului şi faţă de credincioşii greco-catolici, recunoscându-le meritele în făurirea României Mari şi în păstrarea conştiinţei identitare a românilor din Ardeal. Dacă, fără voia mea, am supărat pe cineva, îmi cer scuze. Sincer! Eu m-am referit, însă, strict, la semnatarii petiţiei.
Între timp, ea, petiţia, fiind „în trend”, continuă să stârnească reacţii.
„După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri antiromâneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin – scrie tânărul preot Mihai Andrei Aldea, în deschiderea studiului său intitulat „Români, secui şi unguri în Transilvania – scurtă privire istorică” (Foaie nationala.ro). – La o primă vedere, pentru a înţelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susţinători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alţi monştri din istoria recentă a umanităţii, alături de urmaşii lor din Ungaria – şi nu numai – de astăzi. Dar, din nefericire, mulţi sunt atât de lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe istorice, încât chiar nu înţeleg ce se petrece.”
Avem de-a face, aşadar, cu un autor care ştie despre ce vorbeşte. Acelaşi care, în articolul „Prostie şi rasism în petiţia pentru autonomia Transilvaniei”, precizează: „Aflu, întâmplător, că «în jur de 6.000 de români au semnat o petiţie» pentru «un guvern regional la Cluj, cu control politic şi economic pe teritoriul Transilvaniei autonomă». Dat fiind că articolul era pe Yahoo News, vestit pentru amestecul de ştiri reale, aberaţii şi felurite alte materiale ciudate, am început să verific ştirea. O altă pagină online, a buzznews, prezintă această ştire cu…. un an în urmă! E drept, atunci erau «peste» de persoane, se dădea numele autorului (Fancsali Ernö) şi se arăta tensiunea provocată printre comentatori. Dincolo de alte aspecte, cred că prima atenţie trebuie îndreptată către petiţie în sine. Textul este în două limbi, în limba română şi în limba maghiară. (…) Este evident că autorul nu cunoaşte bine limba română, deşi a făcut lăudabile eforturi să prezinte un text coerent. Acestea constituie însă aspecte minore şi le-am prezentat doar pentru a nu fi bănuit, nedrept, de vreo intervenţie cât de mică asupra textului original.
Greşeli grave: (…) 1. «Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania»: Într-un fel foarte ciudat autorul prezintă Transilvania ca fiind suma mai multor provincii sau ţări plus Transilvania! Ceva de genul «am un munte, un deal, o câmpie şi un podiş, adică un podiş». Trans-silvania, adică ţinutul de peste Silvania (vechi nume al Crişanei), are ca vecini Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana (sau Silvania sau Partium) şi Banatul. Niciuna dintre acestea nu este Transilvania. Niciodată aceste provincii sau ţări nu au format un întreg unitar decât în Dacia lui Burebista şi România de după 1918. Niciodată nu a existat un stat sau o provincie «Transilvania» – sau cu alt nume – care să cuprindă provinciile sau ţările înşirate în titlu ca tot unitar, fie că ar fi avut capitala la Cluj sau în altă parte. Această formulare este din start greşită, ilogică şi, evident, cel puţin incomplet gândită. (…);
3.7. „Guvernele centrale ne-au degradat la colonie”: Există o mare ameninţare a lui Dumnezeu: Din cuvintele tale te voi judeca! (Pild 6.2; Matei 12.37; Luca 19.22). «Guvernele centrale» – şi vom reveni asupra lor, veţi vedea! – nu au «degradat» pe nimeni. În România Mare nu existau părţi care să aibă «grade inferioare» şi «grade superioare». Asemenea părţi au existat însă în Imperiul austriac, în Imperiul austro-ungar şi în Ungaria. Acolo erau într-adevăr privilegiate provinciile şi toate teritoriile locuite sau dominate categoric de anumite naţionalităţi favorizate. Adică exista o politică rasistă dusă de stat, sistematic şi continuu, cu directe consecinţe la nivelul tuturor diviziunilor administrative. Un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar românesc era un ostaş în linia întâi a războiului şovinist împotriva Românilor. El era într-o tensiune permanentă, având misiunea de a afirma neîncetat superioritatea naţiunii sale în faţa Românilor «inferiori». El trebuia să lucreze mereu la deznaţionalizarea Românilor şi era judecat în primul rând în funcţie de rezultatele obţinute în acest domeniu. În comparaţie, un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar unguresc sau german era un om liniştit, un fericit, un favorizat al sorţii. Sistemul era fractalic, adică se repeta în mic la fel ca şi în mare. De aici vine şi conceptul de provincii favorizate. Transilvania chiar a fost colonie! Dar nu în România Mare, şi nu pentru Vechiul Regat! Pentru acesta din urmă Transilvania era – şi este – Pământ Sfânt! Pentru Ungaria şi Austria, însă, Transilvania a fost şi rămâne colonie! Aceste două ţări sunt cele care au exploatat şi au colonizat Transilvania de-a lungul secolelor! Şi cu unguri, şi cu germani, şi cu secui – astăzi aproape cu totul deznaţionalizaţi de unguri –, şi cu slovaci, sârbi, evrei şi mulţi alţii. Da, pentru Ungaria şi Austria, şi Transilvania, dar şi Crişana, Banatul şi Maramureşul, Voievodina, Raguza, Dalmaţia şi multe alte ţări chiar au fost colonii. Şi, într-adevăr, pentru ungurii colonizaţi în Transilvania, 1918 a însemnat, nu prin «guvernele centrale», ci chiar prin Marea Unire, o teribilă degradare! De la naţiune favorizată, superioară, exploatatoare, la naţiune egală cu celelalte, inclusiv cu majoritatea românească. Socotită, bineînţeles, de către aceşti rasişti, ca înapoiată, inferioară, barbară etc. Concepţie profund şovină, prezentă, din nefericire, şi în această petiţie.
Dar, intrând în România Mare, Transilvania nicidecum nu a fost «degradată», dimpotrivă, dintr-o provincie-colonie a Ungariei, dintr-un ţinut de margine exploatat şi rănit neîncetat, s-a regăsit ca pământ sfânt pentru o întreagă naţiune;
3.8. „Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”: Divide et impera. În fraza citată de noi din petiţie şi în aserţiunea latină menţionată aici se include tot rostul înfiinţării «Bisericii Greco-Catolice» la Români şi al menţionării ei în petiţie. Nu vom dezvolta aici acest aspect. Observăm numai lipsa de onestitate a textului, care, prin fals istoric, incită la ură interconfesională. Manevră tipică iredentismului maghiar şi de care, spre ruşinea sa, Vaticanul nu s-a delimitat oficial niciodată. În primul rând, în perioada interbelică – vremea «Marii Uniri» menţionată de petiţie – nu a existat nicio persecuţie a Bisericii Greco-Catolice din partea Statului român, fie la nivel de Guvern, Parlament sau autorităţi locale. Dimpotrivă, a fost socotită – deşi minoritară la nivel naţional – ca a doua biserică a Neamului Românesc, alături de Biserica Ortodoxă! Mai mult, prin Concordatul cu Vaticanul, a devenit chiar religie favorizată, mult mai mult decât Biserica Ortodoxă Română! Dintr-odată textul, în faţa adevărului istoric, se dovedeşte a conţine o minciună manipulatoare cu totul ruşinoasă. În al doilea rând, trebuie spus că, în 1948, conducerea comunistă, care a desfiinţat Uniatismul, era alcătuită, în afară de agenţii sovietici deveniţi peste noapte «cetăţeni români», dintr-o covârşitoare majoritate de ardeleni unguri şi de alte naţionalităţi, precum şi de feluriţi minoritari din toate părţile ţării. Desfiinţarea s-a realizat nu pentru că era vorba de ceva din Transilvania, ci din două motive clar exprimate în documentele vremii:
– ruperea legăturilor cu puterile străine (în cazul de faţă, statul Vatican, ce aparţinea taberei occidentale
– creşterea puterii ungureşti în Transilvania.
Desfiinţarea Uniatismului a pus pe uniaţii rămaşi fideli Vaticanului în mâna prelaţilor catolici, în covârşitoare majoritate unguri. Există numeroase lucrări ce arată felul în care românii uniţi cu Roma, care au ales catolicismul în 1948-1949, au fost maghiarizaţi rapid de către structurile catolice ungureşti din Crişana şi Transilvania, şi mai ales din Regiunea Autonomă Maghiară – darul lui Stalin pentru comuniştii unguri din România. Culmea neruşinării o constituie atribuirea vinei pentru această hotărâre – la care comuniştii unguri ardeleni au avut o decisivă contribuţie – unor «guverne centrale» subînţelese ca româneşti – la general – sau bucureştene – doar prin locaţie. Rostul acestei aserţiuni – divide et impera – este clar. (…)
4. Problema «guvernelor centrale», asupra căreia am promis să revenim, este foarte importantă! Cei care cunosc istoria românească interbelică ştiu foarte bine că Transilvania nu a avut atunci de suferit decât de pe urma guvernelor şi grupărilor politice transilvănene. În vreme ce moldovenii, muntenii şi oltenii priveau cu veneraţie către Pământul Sfânt al Transilvaniei şi către suferinţele de veacuri ale Românilor ardeleni, grupările politice transilvane erau în mare parte dominate de oameni cu alte idei şi interese. Cele mai mari suferinţe ale Transilvaniei interbelice au fost produse de politica ungurească şi cea catolică, amândouă susţinute nu doar de politicienii unguri, ci şi de mulţi dintre politicienii ardeleni. Cedările incredibile în favoarea «optanţilor unguri» şi averile uriaşe date pe nedrept, abuziv şi antiromânesc Vaticanului – atât prin Biserica Romano-Catolică, cât şi prin cea Greco-Catolică – au fost decizii practic impuse Ţării de politicienii ardeleni. Pentru acestea a plătit întreaga Românie Mare şi au plătit, din destul, şi românii ardeleni.
Nu trebuie uitat că, înainte de 1918, aparatul administrativ din Transilvania era alcătuit aproape numai din colonişti străini şi trădători. Prezenţa românească nu doar că era minimă, dar era limitată, peste tot unde se putea, la trădători şi colaboraţionişti. După Marea Unire, o serie de politicieni ardeleni, în frunte cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, au luptat pentru păstrarea acestui aparat şi pentru tot felul de alte hotărâri care erau îndreptate fundamental împotriva României Mari, împotriva românilor, şi în favoarea unor puteri şi interese străine.
Nu «guvernele centrale», ci politicienii locali au născut suferinţele românilor ardeleni. Şi nu doar atunci! Căci, dacă aspectele interbelice sunt secundare astăzi şi ţin de un trecut prea îndepărtat, să vedem situaţia recentă! (…) Putem observa că, între decembrie 1989 şi 9 februarie 2012, avem 7 prim-miniştri din care trei transilvăneni, unul muntean, unul basarabean şi doi proveniţi din structurile sovietice de ocupaţie din România comunistă (unul autopretins transilvănean). După religie, trei dintre prim-miniştri sunt catolici, unul de religie incertă (autodeclarat ortodox, dar dovedit de mai mulţi martori ca penticostal şi favorizator – până la abuz – al reformaţilor şi unitarienilor), trei liberi-cugetători.
Dacă analizăm şi mai amănunţit structurile de putere, atât guvernamentale, cât şi de altă factură, vedem că proporţia ardelenilor în cadrul lor este net superioară proporţiei numerice a ardelenilor în cadrul populaţiei României. Şi în aceste structuri numărul şi proporţia românilor ortodocşi sunt foarte mici, iar influenţa neglijabilă. Singura putere reală a românilor ortodocşi există la nivel electoral, prin numărul de votanţi, iar la nivel decizional doar în cadrul autorităţilor locale din zonele majoritar ortodoxe. Problema cea mare cu «guvernele centrale» nu o constituie «regăţenii balcanici», care sunt cel mai adesea figuri secundare în cadrul lor. Problema o constituie politicienii corupţi, incapabili sau/şi trădători (după caz), care există în toată România, inclusiv în Transilvania. Şi de care nu se va scăpa în niciun caz prin regionalizare. Dimpotrivă. Iar dacă transilvănenii nu şi-au putut convinge reprezentanţii să facă treabă bună la Bucureşti, îşi închipuie că-i vor convinge la Cluj? Iluzii. (…) Aşa cum am spus în titlu, petiţia pentru autonomia Transilvaniei este bazată, din păcate, doar pe prostie (sau absurditate şi incultură, dacă preferaţi) şi rasism. (…)”
Deocamdată, atât! Până la urmă, întrebarea din titlu – „Repetiţia este, cu adevărat, «mama învăţăturii»? Sau obsesie autonomistă?” – devine retorică.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mariana Cristescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.