Unirea Principatelor Române

unirea_principatelorÎn fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean, spunându-le că sunt fraţi, şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.
Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau majoritatea mandatelor. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi a ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. A urmat recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat cele două Conferinţe internaţionale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.
Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului naţional România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, fiindcă spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, dârz și capabil de a le apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.
Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia”. Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară” şi prin faptul că poetul era necruţător cu participanţii la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”
Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”
HORA UNIRII: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

Vavila Popovici

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Unirea Principatelor Române

  1. Horga Mihai zice:

    Moment istoric important…nașterea unui stat-România-nume dat ( se pare) la sugestia poetului unionist V.Alecsandri… Dacia ar fi mai nimerit, după unii,.pentru a se evita o confuzie supărătoare…

  2. Mariana Gurza zice:

    La Mulți Ani, români!
    La Mulți Ani, Vavila Popovici !
    Nascută la zi mare, scriitoarea bucovineancă, neobosita Vavila Popovici, un nume cu rezonanță pe ogorul literatururii române!

Comentariile sunt închise.