Adina Dumitrescu – versuri

Nemuritor, fierbinte

Când codru-i îndoit de furtună în legănatul de timpi,
astăzi aspre şi reci,
mâine molcome în aşteptarea primelor raze picate din soare,
când pe frunze uscate se-aud ropote coborând dinspre nori,
când pe ţărm ca o şoaptă-i nisipul, şters de unda de mare
ce se-ntoarce din drum ca o geană sclipind a-nserare,
când simţi viul din plopi singuratici şi din umbre de cetini,
dintr-o floare ce fi-va albastră rătăcită pe deal,
ori prin grâu, ori în glastra inimii tale, geam deschis din fereastră,
când citeşti în luceferi şi în ceruri albastre,
nu-ndrăzneşti să vorbeşti de poet.

tu eşti prea vârstnică, pieritoare, iar el e prea sus, e prea mare,
e rugăciune de neam şi blestem, dor şi scrisori în scrisoare,
miezul nopţii bătut, ceas de taină,
viaţă nouă din moarte, moarte nouă din viaţă
e ştiutul şi neştiutul îmbrăcat într-o singură haină.
el e cel venerat.
veneraţia în veşnicie.
părintele tău şi al ţarinei.
simţirea din prag la rang de durere.
E Mai Marele.

Când din floarea-ţi albastră cad petale pe rând
Şi te ning peste păr doar bobiţele grindinei, flori-cristale de stâncă
şi tot numeri la ani şi tot scazi din albastru,
când te-apropii de zarea peronului cu o singură gară
fără ace de schimb, fără haine ori hrană,
când îţi plânge doar urma,… ai un ultim frison.
ţi-ai uitat un copil într-un pat de spital ca să-l sfâşie lupii,
l-ai uitat de pervazul acelei ferestre printre sute de alte ferestre,
ai uitat netăiat berbecul cetăţii aruncătoare de pietre,
ai uitat cum se strigă acelora care nu încetează să strige,
ai uitat să îngropi documente, false momente,
boli moştenite, otrăvuri lente
şi clănţăi-naintând odată cu timpul, epigoni în satanice tente.

„Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi”, te-ndoieşti?
cine eşti tu femeie şi de ce te jeleşti, de unde-ţi vin dorul, ţipătul, sfâşierea?

sunt o biată bătrână. putea fi fătul meu ce s-a dus prea devreme,
ne-având cum pe tine strigând să Te cheme, ne-vrând înspre mine să cheme,
sunt doar bocetul după el.
sunt un arc peste timp, raza-mi e la-ntâmplare. sunt nimeni.
ia…. o simplă muritoare……o bocitoare!
„Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”

feminitate

ascult de pe ţărm şoaptele valurilor sosite pe rând
într-un flux mult prea molcom.
nicio şoaptă nu poartă chemarea spre mine.
locul meu nu-i pe mal.

în căsuţa din satul uitat de ani
uşa-i deschisă. mă apropii de prag.
bătrânul spune
aici, nu-i locul tău.
căsuţa şi timpul acesta scurs, nu te cunosc.

sună toaca pentru vecernie
fire negre plecate,
fac legătura între cer şi pământ.
nu mânuieşti bucata aceasta de lemn,
părul tău nu e negru, iar aici,
nu-i locul tău.

în pub n-am auz pentru cântecele strigate,
nu disting pe niciunul din cei doi împletiţi
nu simt nevoia legănării lascive,
nici pe cea a urcării pe şuviţa de fum.
nu-i loc pentru amintirile tale
nu-i timp de privit, nu se aleg melodiile
şi nu vorbesc inimile. nu-s locuri la bar pentru tine, iar locul tău, nu-i aici.

strada e udă,
ţesuţi nori se desfac
în picuri de apă ce cad la-ntâmplare
pe lângă trotuare oglinzi.
rotunde, ovale, toate se sparg
sub stropii de ploaie.
din spate, şoptit, din noapte, pe noapte
mi se pune-o-ntrebare…
doamnă, dansaţi?

    15 ian 2014

Un gând despre „Adina Dumitrescu – versuri

  1. Sensibilitate si profunzime, superbe versuri! Minunat omagiu liric adus Poetului!
    „ascult de pe ţărm şoaptele valurilor sosite pe rând
    într-un flux mult prea molcom.
    nicio şoaptă nu poartă chemarea spre mine.”
    In viteza timpului, trecem prin fiecare loc, pastram amintirile, lasam cuante de lumina, ne continuam drumul ca, in final, sa intelegem misterul muzicii din toate.
    Un dans e viata, in pasi de dans sa trecem prin toate!

    Cu pretuire si bucuria lecturii,
    Irina Lucia Mihalca

Comentariile sunt închise.