Maria Diana Popescu – Cătălin Buşagă şi repetata întoarcere la Dumnezeu

Catalin-Busaga-0Răsărind din războiul nevăzut al gîndului, Cătălin Buşagă pătrunde pe tărîmul poeziei contemporane, ca o urcare în tren cu bilet rezervat la clasa întîi, să-şi alăture glasul unui cor ce cîntă pe toate vocile pămîntului. În lumea prezentului, arestată de micimi, ambiguităţi şi absurd, tînărul poet încearcă prin vers o redempţiune, o corectare, din care ţîşnesc liniile recuperabile ale iniţialităţii. Un lirism de adîncime, demontare şi reasamblare, un registru lin curgător ce provoacă selectiv, disociere şi reintegrare, o lume a viorilor în vînt, un poet al dragostei, un poet sobru, tot mai sobru, un poet întrebător operează, aproape constant, cu semne şi simboluri, oferind cititorului o vastă paletă de sentimente şi trăiri poetice: „E chipul tău acela ce mă aşteaptă-n noapte/ Să-mi mângâie suspinul durerilor deşarte,/ Să-mi umple dorul sumbru de aşteptări amare/ Oi fi tu, oare?/ Mireasma ta e-aceea ce ţine al meu somn/ În lumea de fantasme visând un vis de domn/ Că mi-ai venit alături pe-o veşnicie plină,/ A mea regină?/ O, cum îţi este glasul, ori cum privirea-ţi este/ O fi de basm astralic sau de poveşti terestre;/ Aştept nerăbdător să îmi apari în cale,/ Oi fi tu, oare?”

Antidotul stărilor sufleteşti, provocate de sentimentul desacralizării, al pierderii identităţii sub impactul modernismelor dezumanizante, este pentru poetul Cătălin Buşagă repetata întoarcere la Dumnezeu: „Dar când Harul adumbreşte sufletele în lumină/, Inima se-mpodobeşte în cunoaşterea divină/ Şi-ajutor găseşti în toate şi povaţa chiar la gâze,/ Că din cele care zboară printre ramuri, printre frunze/ Nu-i nici una să n-arate la sfârşitul vieţii sale/ Când picioarele-mpreună ca la sfânta închinare/ Că de Domnul sunt create şi Lui voia i-au făcut / Şi doar împlinindu-i voia au zburat peste pământ,/ Deci şi mirii de-şi închină viaţa-ntreagă lui Hristos/ Vor zbura ca două aripi ale unui trup frumos/ Şi-or ajunge ca în ceruri, îngerii în cor să spună: «Te-au iubit pe Tine, Doamne, împleteşte-le cunună.»” Prin derularea unor asemenea notaţii sufleteşti, poezia lui Cătălin Buşagă se înscrie în teritoriul sensibilităţii expresioniste, cu tonalitate elegiacă semnalată fără măşti sofisticate, uneori pe cale de sugestie, prin procedări disimulative sau, alteori, prin lumini de speranţă.

Versul său în manieră clasică, rimat, cantabil, sub mai multe forme cristaline, orice înfăţişări ar lua, operează în scopul extragerii poeticului la temperaturi metaforice ridicate şi cu nuanţa multiplă a fluxului emoţional: „Nici mâna nu ţi-e-ntinsă – prea schimbătoare gânduri/ Mă-năbuşă-n durerea căzută printre rânduri/ Portretul tău se pierde şi-n suflet frunze cad/ Imaginea e rece, iar eu în doruri ard.” O poezie profund emoţionantă. Nici nu ştii cînd îţi scapă lacrima sau cînd aluneci în propriile nostalgii. Cu vigoarea specifică unui poet tînăr, Cătălin Buşagă creionează un univers liric coerent, o realitate credibilă, care pare să ardă graniţele temporale. Îşi doreşte şi reuşeşte individualizarea emoţiei, transmiterea pulsaţiilor sufleteşti prin evocarea unor momente de o intensitate deosebită sau prin potenţarea unor detalii: „Ajuns-am o, iubito, în Borşa-Maramu’/ Cu munţii împrejuru-mi de minunate vise/ Cu cerul mai aproape de braţele întinse, / Dar dincolo de braţe, să nu-mi vii iarăşi tu?/ Străjeri stau azi Pietroşii, ai Rodnei dragi copii/ Cu creste ce înţeapă a norilor podoabă/ Ca să-şi îmbrace stânca în rochia cea albă/ Aici unde cei fameni zidesc mereu chilii./ Călugării ce înşişi s-au îmbrăcat cu noaptea/ Şi singuri în pustia tăcuţilor molizi/ Au hotărât să piardă a urmelor dorinţe/ Sunt împliniţi ferice şi-aşteptă numai moartea.”

Create anume pentru a induce stări speciale, construite parcă în jurul unui nucleu luminos, poeziile vorbesc despre un poet iubitor de Dumnezeu şi de frumos („O, iartă-mă Stăpâne, Părinte nevăzut / Şi când fărădelege cu voia am făcut/ Să nu porneşti mânia, asupră-mi să se plece/ Că sunt numai ţărână şi Duh prin mine trece./ O, iartă-mă Stăpână, o, Maică preacinstită/ Şi-acoperă-Ţi odrasla în vremuri de ispită/ Primeşte rugăciunea, mijlocitoare Doamnă/ A Domnului Mireasă, a oamenilor mamă.”) şi se pot apropia uşor de inimi, permiţînd cititorului să contemple rolul pe care poetul Cătălin Buşagă îl joacă în realitatea sa.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cătălin Buşagă, Maria Diana Popescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.