Eugen Emeric Chvala – versuri

Eugen Emeric Chvaladorința

să te iubesc…nu pot
o ştii prea bine
mai lasă-mă să cresc
să mă cunosc pe mine
să te sărut…aş vrea
dar nu știu cum
şi recunosc…o vreau demult
aşa cum pasul îşi doreşte drum
Să te privesc…ei,da
te soarbe-adânc chiar inima
lacrimi firave îmi mijesc
deşi nu ştiu de vrei…ori ba…

doare imaginea trecătoare a unui timp

I.

Clipesc des învăluit de-a nopţii umbre
pretutindeni domneşte tăcerea încercând să destrame pânza ţesută
străina pânză ce desparte identităţi semănate de vânt
…departe razele înalţă orizontul
…departe mi-am lăsat inima zălog
gândurile rătăcesc prin lumina ce separă ceaţa de întuneric
găsindu-mă risipit peste câmpia învăluită de maci
dar nu mă las…clipesc
clipesc des mintea se goleşte de gânduri
poate prea des sufletul moare printre ziduri
când luna topeşte noaptea sub stele
pentru că
doare imaginea trecătoare a unui timp
mai rar nu pot mă îndrăgostesc de propria soartă
ceaţa nu dispare iar noaptea pluteşte din nou în aer
Oi fi eu însumi parte din ea sau doar amintiri cu trupul firav
sau doar un gând exilat înlăuntru
un rând odihnindu-se în albul foii

un semn că exişti
alt semn că existăm
un…,,esc”?
De ce sufletul tremură atunci când clipesc
…precum o ramură de măr
furată din EUL ceresc ?
hai să deschidem porţile căutătorului de vise
secundele vor alerga una câte una
desluşind chipuri printre crengi
Străină lacrima-i departe
a ros
a smuls uneori zilei de mâine
răsuflarea
acum nu mai desparte
e departe…
eu tot aici
aşa cum mă ştiu vorbind încet
cum mă vreau…împărtăşind cuvântul
Vorbesc cu mine pe-un depărtat ecou de strună
muşcând din fiecare clipă sorbind destinul
mă ard încet… în mine mă ascund
în ramura ‘plecată
clipind prea des
sunt eu
pe jumătate orb

II.

Clipesc des
încercând parca sa destram pânza țesută
străina pânză ce desparte identităţi semănate de vânt
… departe
… departe
lumina separa ceata de întuneric
găsindu-mă risipit
dar nu mă las…clipesc
clipesc des
poate prea des
pentru că doare
mai rar nu pot
ceaţa nu dispare
Oi fi eu însumi parte din ea sau doar
sau doar un gând
un rând
un semn
un…,,esc” ?
De ce sufletul tremură atunci când clipesc?
..precum o ramură
furată din EUL ceresc ?
Străină lacrima-i departe
a ros
a smuls uneori
acum nu mai desparte
îi departe…
eu tot aici
aşa cum mă ştiu
cum mă vreau…
Vorbesc cu mine
muşcând din fiecare clipă
mă ard încet… în mine m-ascund
în ramura ‘plecată
clipind prea des
de doare…
Mă plec în faţa ta soartă…
meschină şi trufaşă
dar te detest şi te provoc
n-ai înţeles nicicând ce vreau
n-ai înţeles deloc…
Mă plec în faţa ta că eşti stăpână
dar te sfidez ca pe-o minciună
pe inima-mi nicicând n-ai să-ţi pui gheara
chiar de-aş plăti cu moartea…
cu plecarea…

Iți râd în faţă.
ha,ha,ha…
unde ţie ţara?…
(ups,gheara)
Acolo, doar eu sunt boss
…sau şef…stăpân…
tu?
…hmm…
acela din poveste…spun…
…tu soartă…dute…
eu rămân…


dorului bradului

Dorul mă-mbracă în mantia sa,
mă sfarmă în cioburi,
iar ploaia
mă ia…
Secat de nevoi, departe, mă ard
în focul străin.
Am fost cândva
brad…
Graiul cel dulce de-acasă
mă doare,
Mi-i sufletu’ plâns
Şi rănile-mi doare…
În vis te sărut, măicuță bătrână,
În brațe te strâng
mămică…
sau
mumă…
… Şi dorul mă muşcă
în fiece zi,
ochii mi-s goi şi trişti şi pustii…
Dar gândul că mâine acas’ voi purcede
M-ajută să fiu şi azi
un brad…
verde…

o mână de zgură

Mă doare când tu îmi zâmbești
deși gândul înjură
când prin cuvinte mărești – preamărești
deşi inima-îţi este
doar o mână de zgură
în jocu-ţi anost
cu visu-mi te joci
mă crezi.. știu – un prost
şi taine îmi coci
mi-e milă de ochi-ţi cumplit de pustii
în lumea ce ești
etern n-ai sa fii
degeaba înjghebi castele din cărţi
mă-ntreb de te-ntrebi
La El ai tu porți ?
O ușă măcar să-ţi intre lumina?
în bezna-ţi de jar
perpetuă-ţi e cina
Un vis, o speranță
acolo n-au loc
In jur doar uzanță şi… chestii de troc
iubirea-ţi străină se pierde-n decor
nu-ţi caut o vină
ar fi prea ușor
ţi-am dat cândva cale spre inima mea
acum… zău, mă doare
dar… na…

mă doare când tu zâmbești
deși gându-ţi înjură
când prin cuvinte mărești-preamărești
deși inima ţie
doar o mână de zgură


ce-i iubirea?

– Ce-i iubirea?…
mă-ntreba, Alexandra, fata mea.
– Păi… să-ti spun… e-aşa ceva…
ca doi paşi pe-acelaşi drum…
e un 2 într-unul singur,
e ceva
c-un el si-o ea,
este însăşi fericirea,
sensului de a trăi
iubirea este menirea verbului
a fi.

Ce-i iubirea? Grea-ntrebare!
Greu de zis!
Trebuie s-o simți,
e ceva ce te înalţă,
îndrăgostiţii sunt niște sfinți…
Iubirea este altarul,
este rugul,
candela,
e fiorul, este jarul,
ce jertfește un el si-o ea.

– Ce-i iubirea?…
E…ceva…
ai să vezi, fetița mea…

Aş putea scrie într-una.
Nu știu de m-aş putea opri.
Ea este doar una,
o poate cunoaște oricine-ntr-o zi.
Iubirea e dulcea minciună,
ce-n scaun de rege te-nalţă.
Iubirea e rea şi e bună,
Dar, vai!
În sclav te transformă
pe faţă.
Te roade, te doare, te frige,
cu limba-i de șarpe
te linge…
E demon ce muşcă perfid,
te stinge, te face livid,
se-ascunde în inima ta
Şi-acolo, pe veci,
va fi ea.

Doar ea,
sărmana nebună!
Tu,
doar biet menestrel,
cântându-i în strună.
Iubirea ce e, draga mea?
Iubirea e…
ai să vezi,
fetița mea…


cu un sărut

cu un sărut
pot așeza în palma ta…
toate razele soarelui şi toate stelele…
cu o îmbrăţişare
iți pot împrumuta valurile Dunării
şi ale marii celei mari…
iar cu zâmbetul meu
mi te dau pe mine…
de mă vrei
…ție
…femeie iubită
ție mamă adorată…
ție femeie azi,la fel ca ieri…
iți voi dărui cântecele sufletului
pentru ca
,,mâine”
să te poți bucura de aripile crescute
odată cu mine.


sărut mâna mamă!

Umbre se șterg din ograda tăcută
Cerul e sterp… şi căsuţa e mută
Tristă e prispa pustie şi ea
Şi doruri mă cheamă să-ti spun
Sărut mâna mama mea.

C-o mână în poală
Şi alta prin păr
Ograda ţi-e goală
Doar flori,curci şi un măr.

Zâmbești, amintirea ţi-e vie
De glas de copii
Și-aștepți ca să-ţi vie
Băiatul plecat hăăăt… departe…
S-au poate-ţi trimite vre-o carte
Măcar…
Să știi că e bine
Să știi, că deşi probleme-l apăsa
Nu te-a uitat…
Dar… lasă… nu-i bai… poate mâine,
Poate ivărul porții e mut
Iar pași n-ai auzit de demult
Şi ziua cum vine
Se trece şi ea
Şi lacrimi te ard din nou mama mea…

Umbre s-adună în ograda tăcută
Cerul e orb iar căruţa e mută
Tristă e prispa pustie şi ea
Mă iartă, te rog… mama mea.

De vrem ori nu vrem
Destinul ne-ncearcă
Căci oameni suntem
Nimic nu ne scapă.

Simpli de suntem
Ori oameni de seamă
Ne arde, resimtem
Toţi – dorul de mamă

M-aplec către tine
Măicuță sau mamă
Sărut mâna-ţi caldă
Bătrână şi bună

Sărut ochișorii
Ce-n lacrimi s-au plâns
Cătând adânc zarea,
În care ne-am dus.

 

 

 

La mulţi ani Eugen!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Eugen Emeric Chvala și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.