George Petrovai – versuri

Din volumul Testimonii lirice

Festinul Morţii
(Dialog supratemporal)

Festinul Morţii prelungit
în silă se preface-n urmă,
încât bolnavă de urât,
ea simte dorul cum o scurmă.

Vrea să se scape de povara
vieţilor înăbuşite,
ce mii de veacuri i-au hrănit
orgoliul sorţii ne-ngrădite.

Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr
într-un trecut nemărginit,
trăgând cu coasa brazde late
prin viul din divin ţâşnit;

retează vieţi de sus şi jos,
căci ei de nimeni nici că-i pasă –
femei, bărbaţi, copii se sting
şi locul altora îl lasă.

Înfofolită-n neştiutul
cu iz de haos şi nefire,
aleargă Moartea-n lung şi lat
mânând a răului oştire,

ca jalea să nu ostoiască
în astă lume-a suferinţii,
unde neviu-n viu se schimbă
prin legi ce-s peste rangul minţii.
*
Din ziua când fu răstignit
Acela care-avu ca vină
că oamenii i-a îndrăgit
mai mult ca viaţa Lui divină,

chiar Moartea se simţi lezată
– în nesimţirea-i infinită –
de-a rabinilor îndârjire.
“Ce crimă rece, calculată”,

îşi spuse ea cu indignare,
gândindu-se cu nostalgie
la Cela care-ntâia oară
făcut-a morţii să învie.

“Sunt terminată şi-s pe ducă
când vrerea mea e afectată:
ba morţi sustraşi şi înviaţi,
ba răstigniţi şi fără pată.

Te rog, de-aceea, bun Părinte,
să mă dezlegi de ce-s legată,
iar sarcinile mele ia-le
cu nemurirea deodată.

Nu munţi de vreme mă apasă,
ştiut fiind că-s peste timpuri,
căci tatăl meu se cheamă haos,
iar mama-i noaptea din adâncuri.

Mă obosesc peste măsură
aceşti tirani şi asasini,
ce teatru joacă-ntreaga viaţă
cu perfidie de haini.

Se laudă că-s democraţi
şi binele îl au ca ţintă,
dar sunt hapsâni şi inumani
şi se mândresc că ştiu să mintă.

E drept, o fac politicos
şi fără urmă de regrete,
cum numai nişte inşi şcoliţi
pun adevărul la perete.

Bolnav e omul şi din el
s-a molipsit toată suflarea,
încât pământu-i strâns ca-n cleşte
de plaga zisă poluarea.

Cum omu-i condamnat să piară
dintr-un exces de-nfumurare,
consider că mă pot retrage,
ca să sfârşeşti a Ta lucrare…”

Răspunse Tatăl de îndată:
“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul
când va suna ceasul din urmă!
O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul…

Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,
cum planul să Mi-l schimb din mers;
ce-am stabilit aşa rămâne
şi nu admit nici un demers.

Sunt Cel ce sunt din veac în veac
şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!
N-am zămislit ca să distrug,
ci doar să curăţ partea rea.

Iar tu să-ţi vezi de rostul tău
până-n minutul de pe urmă,
când va dispare tot ce-i rău
şi când puterea ţi se curmă…”

Interpelare

Doamne,
de la aleşi am învăţat
cum poţi primi răspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept că ele nu ajută
o viaţă-atâta de coruptă
încât apare ca sucită,
dar orişicât avem dovada
că plugul şi-a pornit lucrarea
în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,
să are democratic ţara
cu zelul din agricultură,
unde ţăranii reciclaţi
muncesc cu spor la-nfulecat
de când au document la mână
că sunt şomeri calificaţi.
*
Te-ntreb atunci ceresc Părinte,
cum l-ai făcut pe om de-i şui
şi unde este mintea lui
când rosturile şi le uită
împins de forţa egoismului?
C-o mână doar ai dăruit,
altfel cum naiba se explică
că omul pare-un zăpăcit:
ba şoricel flămând de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunză smulsă de păcate
din pomul vieţii fără moarte,
ce de furtuni e-nvârtejită
şi-apoi în tină azvârlită…

Crăiasa zăpezilor

Mai alb ca neaua şi lumina
e al crăiesei trup divin,
înveşmântat în văluri dalbe
şi-n toate aducând a crin.

Miros de crini ea răspândeşte
la fiecare gest regal –
zeiţă e, dar şi femeie
cu părul lung şi-obrazul pal.

Stă singură-n al ei palat
durat din gheaţă şi din nea
şi un suspin i se strecoară
din pieptul palpitând abea…

De gheaţă fu până mai ieri,
când la hotarul dinspre sud
văzu sărind din floare-n floare
zeul Amor gingaş şi nud.

De-atunci îl vede şi-l tot vede
cum tumbe face-n văi şi lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca şi pân-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeaţă şi căldură,
de dragoste mistuitoare
cu-aromă dulce de-aventură,

încât scârbită ea se simte
de tron şi-a sa împărăţie;
ar vrea ca totu-n schimb să dea
numai iubita lui să fie.

Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit
de Cel ce-n mâna Lui închide
destine şi atâtea morţi
ba exemplare, ba mai hâde?!

De-aceea stă îndurerată
gândindu-se că nemurirea
o fi ea bună-n linii mari,
dar are şi o parte rea:

Când nemuriţii nu au voie
să facă ce fac muritorii,
e semn că-n veşnicii e-o hibă
cu piesa şi cu toţi actorii!

Părul tău
Noptos
şi greu de-mbătător miros,
părul tău
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncată
de oarba întâmplare
peste torenţii sorţii mele,
pe care se duc
şi se tot duc
speranţele iubirii nepereche,
strânsă ca-ntr-un cleşte
de dor şi disperare.

Glasul clopotelor

În fiecare zi-i orgie
de voci iscate în aramă –
e-a clopotelor tânguire
după eternul ce pe om îl cheamă.

Şi glasul clopotelor Parce
peste oraş aleanul şi-l presară,
ca omului să-i dea de ştire
că viului sortit îi e să piară.

Apoi coloana vocilor unite
se-nalţă ajungând la cer,
ca-n sus să ducă doruri multe
şi-n jos s-aducă blândul ler.

Noul an

Din trupul timpului desprins
şi din al său avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive să-l dorim
ori să-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fraţii lui
ce văd în om doar un nimic.

Dar ne-amăgim să tot sperăm
că noul an va fi altfel,
când megaplanuri zămislim
şi când ne cramponăm de el.

Românii-n speţă au talent
să se-amăgească-n fel de fel
prin cincinale şi-anuale
durate c-un politic ţel.

Atâta doar că timpul râde
de-ale politicului mofturi,
văzând în ele nostimada
cu broasca şi-ale ei avânturi,

ce pusu-s-a să bea la apă
până cât leul va ajunge,
dar a crăpat mai înainte
ca brotăceii s-o alunge.

Balada disperaţilor

Ni se părea în comunism
că rău mai mare-i peste poate –
azi, după douăzeci de ani,
speranţele ni-s toate moarte.

Visam după Decembriadă
la lapte îndulcit cu miere
şi prea puţin ne sinchiseam
că bunăstarea-i doar părere

atâta timp cât suntem aşi
doar la consum şi la şutit.
“Nu pregetaţi”, ne îndemnau
aleşii ce ni i-am dorit:

“Luaţi – c-al vostru este totul –
să nu mai ştiţi ce e nevoia,
căci voi trudit-aţi zi şi noapte
înfulecând salam cu soia…”

Iar oamenii i-au ascultat,
şi-aşa dezastrul s-a pornit
în codrii, fabrici, ceapeuri,
până ce ţara-a sărăcit.

Atunci din hău au apărut
miliardari de mucava,
cu ifose de buni români
şi aere că-s cineva

în aste vremuri de restrişte
pentru sărmana noastră ţară,
când toţi străinii s-au unit
ca să ne facă de ocară,

că România-ar fi codaşă
în Europa unitară,
când patrioţii ştiu prea bine
c-om fi ce fost-am altăoară.

Tocmai de-aceea guvernanţii
– fideli în ţelul lor ratat
şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –
doar datorii au contractat.

Şi-acum când ţara stă să moară,
tot nevoiaşul e silit
prin legi, decrete şi-alte acte
să-şi dea obolul pricăjit

spre-a statului înzdrăvenire,
după ce alţii mii şi mii
continuă să-i sugă vlaga
cu lăcomie de harpii.

Nu-i greu să iei de la săraci
când şeful statului susţine
că legile-s de hoţi făcute
pentru fârtaţi şi al lor bine.

Cu-asemenea mentalităţi
şi practici vechi, fanariote,
ajuns-a România azi
fără pingele la ciubote.

La ce i-ar folosi de fapt
ţinuta mândră şi prosperă,
când ea ţinteşte să ajungă
o demnă ţară bananieră?

Fatalismul românesc

Nimic din ce-a fost altădată
motiv de stimă şi mândrie
nu-nseamnă astăzi la români
mai mult de-o jalnică trufie

pentru pretinşii patrioţi
cu sentimente ipocrite,
ce românismul şi-l clamează
când vreri de clan sunt urmărite.

Deşi-s în spirit cerşetori
şi braţele li-s cetluite
când vine vorba de popor
şi-a sale vise zdrenţuite,

ei se arată generoşi
în vorbe şi promisiuni,
ba şi-n pomeni electorale
cu izul greu de stricăciuni.

După ce-aleşii s-au văzut
cu sacii-n carul guvernării,
din spusa lor rămâne-n urmă
doar semnul tipic al mirării:

“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,
“de ne-am lăsat din nou prostiţi,
când ştim prea bine că-s totuna
şi-n furtişaguri sunt uniţi?!

Decât cu-asemeni democraţi
ce promovează lichelismul,
mai bine fără de aleşi,
c-atunci reducem fatalismul…”

Bătuta pe loc

Nu-ncape nici o îndoială
că-n România-s transformări
de când românii s-au văzut
în NATO unşi ca plătitori
şi-n Europa manglitori:
Alta-i mâncarea şi maşina
– bogate-n euri şi dichisuri –
aşa cum ferm ni se impune
prin comisari şi în înscrisuri;
şi casele-s schimbate azi
de când românii voiajează –
copiii vor doar internet,
maşini de lux şi şcoală niet,
în vreme ce părinţii lor
ba trag în jug, ba divorţează…
Dar au rămas bătute-n cuie
năravurile-n gropi dosite,
cu cerşetori printre gunoaie
şi cu dezbateri prelungite
despre politici fel de fel,
încât bătuta tot pe loc
rămâne-al nostru vajnic ţel.

Hora dezbinării

Înţelepciunea românească
în ziceri este încrustată,
precum aceea-n care omul
constată că-i e capra moartă,

şi-atunci condus de bunătate
şi de-o iubire creştinească,
înalţă rugi ca şi vecinul
cu capra lui să păgubească.

Aşa fiind mentalitatea,
nu-i de mirare că românii
din ţară şi din diasporă
se au precum se au duşmanii.

Cum dezbinarea-i la tot pasul
şi consecinţa evidentă
chiar când ei pacea o doresc
şi a unirii horă cântă,

ca la recenta sărbătoare
din dulcii Iaşi şi din Focşani
unde românii se-njurară
aidoma unor ţigani,

nu ne rămâne decât ruga
de-a dobândi o altă karmă,
în care toţi să folosim
mintea românului din urmă.

Schimbarea la faţă

De când intrat-a-n Uniune
schimbatu-s-a la faţă România
cu mii de europlăcuţe
în coadă-i atârnate,
prin care
– ne-o demonstrează creditorii –
avem tot dreptul democratic
acordat cobailor
cu vechi state de serviciu
să ne spânzurăm
sau să ne schimbăm
până la deplina uitare
a ceea ce-i o profanare
pentru istoria neamului,
dar cu toţii să-nvăţăm
şi-n veci să nu uităm
c-a soarelui cărare
de la Apus răsare
deasupra ţestelor plecate,
ce sabia le taie
din palme cât ai bate.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.