George Petrovai – versuri

Din volumul Iubiri discrete

Congresul necuvintelor

De congrese-avurăm parte
înainte cu toptanul –
iară azi, cu altă soarte,
congreseşte cam tot omul…

Deci, văzând c-aşa-i fasonul,
care demos mi se cheamă
când din kratos vine tonul
spre democraţia-mamă,

necuvintele sunară
întrunirea în congres –
în doi timpi se adunară
şi aflară ce-i de dres,

când raportul fu citit
de alesul preşedinte:
“Vrem, le spuse el stârnit,
să nu fie ca-nainte.

Altă lume să durăm,
ce nelume să se cheme
– după chipul ce-l avem –
şi-unde omul fi-va vierme!”

Când elanul se mai stinse
şi ei toţi se aşezară,
mulţumiţi că se atinse
unanimul de-altă oară,

un sfrijit luă cuvântul
– neica nimeni în congres –
şi le spuse: “Sunt cu totul
uluit de-acest demers.

Ce vreţi voi? O altă lume
să rimeze-n necuvinte?
O avem cu vechiul nume
şi cu oameni fără minte!”

Făr-a fi aplaudat,
vorbitorul a pus punctul
şi la ţanc a demonstrat
că-s neoameni în tot locul…

Veni-va zi!

Când soarele s-a stins pe cer
pentru acei ce temniţa-nfundară,
părea că-n lumea asta pier
doar netovarăşi goi pe dinafară.

Şi braţul bolşevismului-narmat
păzea-nchisori secrete cât o ţară,
ca nici un plâns tăcut şi sugrumat
să nu se furişeze înafară.

După detenţii maraton
de ani şi ani cu zeghea-n spate,
doar firile oţel-beton
se mai nutreau cu libertate

şi-n grele clipe când la “neagra”,
şi timp şi spaţiu se poci,
doar inima în piept striga:
“Veni-va zi! Veni-va zi!”

Destul!

Destul ne-am chinuit şi-am plâns
când cizmele la uşi băteau,
iar groaza nefiind de-ajuns,
ai nopţii oameni scotoceau
pe sub podele
şi saltele,
cu-n animalic zel nestins.

Şi-apoi în dube azvârleau
de-a valma trupuri şi boccele
şi prea puţin se sinchiseau
c-acei baloţi sunt ei sau ele,
când îi băteau
şi-i suduiau,
căci ei cei tari destinu-ntruchipau.

Destul mai plângem şi acum,
când ţara-ntreagă-i o ruină
şi visele ni-s toate scrum,
iar pomul vieţii din grădină
s-a pricăjit
şi ofilit
în greu miros de vraişte şi fum.

Destul! v-o zicem noi cei mulţi,
vouă ce mulgeţi astă ţară –
ne-am săturat de falşii culţi,
fardaţi cu şarm pe dinafară,
dar fără jenă
alogenă,
căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.

Balada eurociobanului

S-au lenevit ciobanii noştri
şi oile s-au boierit,
de când prin legi îi obligară
să progreseze-n oierit.

La şcoli ciobanii fură daţi,
iar oile la reciclări,
ca să priceapă ce-i vital
în biodiversificări.

Şi ce de lucruri învăţară,
fără de care stâna-i seacă:
cum oilor să le vorbească
în limbi străine câte-oleacă!

Doar astfel ei pot să probeze
că sunt ciobani continentali,
când în discuţii cu străinii
îi vor întrece pe batali…

Cu diploma de specialist
în păstorit şi alte cele,
precum e boala-ntre români
la pungăşii şi la belele,

oierului i se acreşte
cu gubă, bâtă şi cu straiţă,
să cânte-n fluier, ori să facă
mereu aceeaşi transhumanţă,

ce-i imprimată mioritic
în românescul fel de-a fi –
o milenară împăcare
cu trebuinţa de-a muri…

Aşa că eurociobanul
– sătul de-atâta poezie –
se dovedeşte om pragmatic
când doar prezentul vrea să-l ştie.

La ce i-ar folosi trecutul
cu rătăciri şi ascunzişuri?!
Azi bani de ai, le ai pe toate
şi nu-ţi dai duhul prin desişuri…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.