Tania Nicolescu – versuri

 Monocromie

 

De prea mult ocru

acest anotimp bolnav

se tânguie-n foşnete  

aspre

uscate

aşa cum nisipul foşneşte

scurgându-se-n oasele mele

când prinsă în şuvoiul de lumină

precum o gâză-n chihlimbar

încă o dată mă prefac

strângând cu îndărătnicie pleoapele

şi agăţată cu agilitatea unui acrobat

de inconsistenţa zâmbetului icteric

că nu zăresc prin transparenta-i strălucire

cum creşte întunericul

 

şi vine.

ÎN AŞTEPTAREA STELEI POLARE

 

Fie că ziua-i cu soare sau ploaie sau vânt

întâi îţi închei până la gât

impemiabilul singurătăţii

  apoi te sprijini bine

–          precum o veritabilă mary poppins –

în umbrela zâmbetului de rigips

cu un inspir adânc îţi cufunzi curajul

în rumoarea acidă a oraşului

păşind atent

spre a nu călca din greşeală

coada vreunei noi specii antropoide

sâsâind veninos de sub borul pălăriei de şarpe

şi fără a scăpa din ochi goana norilor

aştepţi

sperând să se deschidă iarăşi cerul

şi să aducă în priviri

steaua polară. 

 

STACOJIU

 

Vâscul tăcerii cuibăreşte golul dintre ramuri

lumina ia culoarea mării în furtună

spărgându-se în cioburi reci ce umplu străzile murdare

sticleşte-n tuşe vineţii dintre vitrine

stropi de ploaie

sau joacă în pupila dilatată a călătorilor

încremeniţi în aşteaptare

 

şi tristeţea mă apucă de mână strâns

îndemnându-mă să păstrez  momentul de reculegere

pentru că  – îmi şopteşte ea discret –

umerii lor sunt catafalcul speranţei

aşa că îmi ţin răsuflarea până când

oftând din rărunchi

cetaceul albastru opreşte în staţie

şi mă grăbesc să mă strecor pe uşa-i deschisă

în interiorul tixit

– încă un Iona apatic –

prelingându-mă într-un scâncet de uşurare

pe tapiţeria soioasă a scaunului

într-o ultimă clipă eliberat

 

tare tare mă mai bucur că mi l-ai luat

răsună strident prin aburul răsuflărilor grele

glasul copilului de alături ce-şi agită frenetic

     prin faţa ochilor pistolul de plastic

şi privirea-mi tot lunecă peste zâmbetul obosit al mamei

până când reuşeşte să se reîntoarcă  şi să se agaţe cu nădejde

de minunata pată de culoare

stacojie

ca o rană proaspătă

a pistolului

ce se leagănă se răsuceşte

în sus

în jos

precum flash-ul bilei strălucitoare

a unui inconfundabil

perpetuum mobile.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Tania Nicolescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Tania Nicolescu – versuri

  1. Sava Sifora zice:

    „şi tristeţea mă apucă de mână strâns” Stimată Tatiana.
    Doresc ca: (bucuria să vă apuce de mână strâns)
    Mulţumesc !

Comentariile sunt închise.