Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu și limba română literară (164 de ani de la naștere)

EminescuEminescu a apărut pe solul românesc ca o sămânță rodnică la o răscruce de timpuri când limba română își căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase din rigorile Școlii Ardelene care o ciuntise și-o transformase într-o păsărească de ciunisme și pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franțuzite și căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beția formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic și Academia, în frunte cu Alecsansdri, încerca să găsească noi sunete și litere pentru ciudatele sunete și semne slave care nu existau în limba latină. Dacă citești procese-verbale din ședinţele Academiei referitoare la ortografie, îți dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilizarea alfabetului nostru.
Acum apărea Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare.
Eminescu a deschis ochii pe „Lepturaliul” lui Aron Pumnul, de acolo i se trage dragostea lui nețărmurită pentru poezia înaintașilor. Poezia „Epigonii” este o ilustrare a tot ce știa el despre înaintașii lui pe care-i laudă fără rezerve, față de contemporani. Dar venea cu o înzestrare nativă din copilărie când îndrăgise eresul popular, „cuvântul ce exprimă adevărul”.
„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, va decreta Eminescu… „Limba și legiele ei dezvoltă cugetarea.” Încă din copilărie, Eminescu a fost marcat de puterea și vraja cuvântului. El știa, din experențele cu teatrul, că ritualurile, slujbele religioase, magia șamanilor, descântecele mamei, oratoria văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaștem cazul lui Orfeu care a îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul”- a decretat Evanghelistul Ioan. Limbajul a constituit și constituie adevăratul miracol uman și fără el nu e de conceput nici un act de cunoaștere.
Limba națională imprimă structuri sufletești specifice, orientează și organizează viziuni asupra lumii. Eminescu zicea că „ spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea” și „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin” „Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea limbii române, încât o identifica, pur și simplu cu muzica: „Limba e muzica celui mai mare maistru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică.” Eminescu descinde în poezie și în lume direct din Paradis, din Logos. Paradisul lui a fost Limba Română. Magia cuvântului a coincis la el cu glasul mamei depănând povești, Dorul lui nemărginit de mai târziu este alergarea neistovită, prelungită spre căldura Logosului. El corelează dragostea maternă cu Logosul. Cuvântul la el e „dulce”, e „miere”, e „vrajă”. Magia cuvântului iubitei este cheia de la poarta Paradisului:
”Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi”
Cuvântul iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra gândurilor mele/ Era dulcele-ți cuvânt.” Sau „Vorba ta-i ca lamura de miere” sau „Ah, brațul tău rotund e alb-se lasă/ Cu grație pe umeri-mi-privesc/ În ochii tăi, în fața ta- în gura jună,/ S-ascult uimit la vorba ta nebună”.
„Una din marile mulțumiri ale vieții lui –ne mărturisește Slavici- era să steie de vorbă, să-și deie pe față gândurile și să ispitească și pe alții, fie aceștia oamneni pe care-i socotea mărginiți, ceea ce în adevăr și erau.” Așa au fost Slavici, Caragiale, Creangă, dar și sacagii, precum Nicolae Mihu de la Blaj sau ciobanii și stuparii lui din copilărie.
Eminescu e un maestru al alchimiei verbale. Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis, Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu, el a luptat pentru o limbă națională modernă în „contra stricătorilor de limbă” de orice soi. El se detașează însă de limba timpului care se constituise. Sparge tiparele sintaxei și împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu e bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit, dîndu-i-se valori noi (vezi crivat), comparația și metafora capătă la el accente dintre cele mai îndrăznețe. Aurul și argintul, aceste metale rare, prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale „cuvântului miere.”:
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer”

Argintul și aurul ca magie erotică și verbală aparțin iluziei de tip romantic. Mai târziu, când va aluneca spre Infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se limpezește, fraza devine marțială. „Din mii și mii de vorbe consist-a voastră lume” sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovoală, carnavalească, nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua totul în serios. „Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”- se întreabă el dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ținut al pălăvrăgelii și al minciunii. „Scrisoarea a-III-a” este un potop grandios de invective la adresa „ panglicarilor în ale țării”.
Am vorbin puțin dintr-un Emiescu care trebuie reinventat. Generația tânără, care-l exclude aproape total din preocupările ei, ar trebui să se aplece cu mai multă credință asupra acestui Orfeu românesc.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Aron Pumnul, Ion Ionescu Bucovu, Mihai Eminescu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu și limba română literară (164 de ani de la naștere)

  1. Sava Sifora zice:

    Domnule Ion, Mulţumesc pentru accest articol plin de ADEVĂR. Personal îi sânt recunoscătoare Divinităţii pentru „Orfeul Eminescu”

Comentariile sunt închise.