Nicolescu Tania – proză

FLASH
Grăbind paşii, ajunse în faţa ghişeului de bilete. Ceru bilet la primul tren care mergea spre Sibiu şi-i întinse casierei odată cu banii şi cuponul de pensie. Aceasta îl privi şi râzând, spuse în timp ce-i întindea biletul: ”a, ca de obicei…” şi răspunzând mirării din privirile Irinei, adăugă: “ nu l-aţi completat”. Aceasta nu mai întrebă ce anume mai trebuia completat şi luându-l cu grabă, se îndreptă spre peronul la care deja trăgea trenul ce avea în componenţa sa, doar trei vagoane.
Îşi găsi locul şi se aşeză urmărind din priviri agitaţia creată de pasagerii care încă se mai aflau în explorare, ţinând în mână ca pe o hartă indescifrabilă, biletele. Printre aceşti nedumeriţi, se strecurau pe rând tot felul de vânzători ambulanţi ce-şi îmbiau insistent potenţialii clienţi să le cumpere marfa. “Lumeaaa”, “Femeiaaa”, “Tabuu”, “Reeebus”, încercau în zadar vocile lor să-i ispitească. Slăbuţi, tuciurii…Abia dispărea din raza vizuală unul, strecurându-se abil printre bagaje şi călători, că şi apărea altul fluturând agasant prin faţa ochilor tuturor alte reviste, sau oferta de cola, ciocolată, bere rece, apă. Şchiopătând şi ridicând din timp în timp cracul pantalonului soios, ca să arate oamenilor urmele unei operaţii presupuse recente, un bărbat trecut de cincizeci de ani înainta pe culoarul îngust cerând ajutor, pentru că, spunea el, tocmai ieşise din spital. Fără izbândă însă. Din spatele lui, o voce atenţiona călătorii că are “Platon”, “Kant” chiar şi pe “Paler” şi imediat, mâna sa se întindea, arătând celor curioşi câteva cărţi şi îndemnându-i să le cumpere.
Şi din urma lui, în acest neîncetat du-te – vino, o altă apariţie capta atenţia călătorilor. Târându-se pe podeaua vagonului – oare cum urcase, mai apucă să se întrebe Irina – un cerşetor se oprea lângă fiecare scaun şi în numele divinităţii cerea insistent să fie ajutat ca să-şi cumpere “o pâinică”. “Eu nu mă prefac” – adăuga el vârându-şi insistent piciorul schilod, sub ochii celor ce încercau să îl evite. Însă privirile călătorilor continuau să îl ocolească şi rareori cineva se mai îndura să-i dea vreun bănuţ. Probabil pentru că, prea puţini mai erau aceia care încă nu aflaseră de la emisiunile tv, că cerşetoria era o afacere, care condusă cu pricepere aducea beneficii deloc de neglijat.
Pe măsuţa din faţa scaunului său, o mână apărută din senin, întinsese cu îndemânare câteva obiecte. Neavând altceva de făcut, se apucă să le inspecteze; erau pixuri, papiote colorate, brelocuri cu ursuleţi, plasturi şi un carneţel mic cu pix. Irinei îi păru că tocmai acel carneţel era ceea ce-i lipsea atunci, aşa că se hotărî să şi-l cumpere. I-l arătă băiatului care reapăruse ca prin farmec în preajma sa şi-i întinse banii. Privind apoi în jur, îşi spuse că în tren par să fie mai mulţi vânzători decât călători. Nu-şi mai amintea să fi văzut atâţia într-un singur vagon şi într-un interval de timp atât de scurt; doar călătorea destul de des. Tocmai pe când se gândea că iureşul acela de călători şi vânzători ambulanţi se potoleşte, văzu înaintând plin de importanţă pe culoar, un tinerel tuciuriu îmbrăcat curat, cu cravată la cămaşă şi care purta ridicată deasupra capului o valiză, urmat, după cum îşi dăduse repede seama, de proprietarul acesteia. După ce duse valiza până la un scaun încă neocupat, o aşeză pe locul bagajelor şi – aproape că se lipise de buzunarul proprietarului – aşteptă până când acesta îi dădu suma ce păru că îl mulţumeşte.
Însă nici nu apucase să iasă din vagon, că privirea sa ageră deja detectase un alt tânăr ce apăruse cu valiza lui în uşă. I-o confiscă imediat şi ridicând-o deasupra capului ca pe un trofeu, înaintă pe culoar întrebând cu voce tare:”27?” “Ştie cineva unde este 27?”. Deja depăşise locul indicat de bilet, după cum îi atrăsese atenţia chiar posesorul valizei captive, aşa că după încă vreo câţiva paşi făcuţi din inerţie, se întoarse fără grabă către locul cu numărul 27. Din nou aproape lipit de proprietarul valizei, insistă să primească două bancnote în loc de una, însă fiind refuzat, şi-o strecură cu iuţeală pe cea căpătată în buzunar şi se îndreptă cu aplomb către uşa vagonului în căutarea următoarei victime. În sfârşit, trenul se puse în mişcare şi cei ce până atunci invadaseră trenul, se făcură nevăzuţi.
Iar călătorii, deja mai relaxaţi începură rând pe rând să îşi scoată telefoanele mobile din buzunare pentru a încropi discuţii, ce păreau că n-ar mai putea suporta vreo amânare. Alţii îşi scoteau laptopurile de prin genţi, sau desfăceau foşnitoarele pungi de snacsuri, ori ambalajele de ciocolată. Irinei îi atrase imediat atenţia o tânără dolofană, cu o expresie de copil îmbufnat, care se grăbise să îşi schimbe locul, aşezându-se cu faţa spre direcţia de mers a trenului, de îndată ce acesta se pusese în mişcare. Cu o mână îşi trăgea rucsacul spre ea, pentru a-i fi mai uşor să scotocească după ceva într-unul dintre buzunarele acestuia, iar cu cealaltă, ţinea captive telefonul, vorbind cu cineva, căruia îi explica cum nu-i place ei să meargă cu spatele în direcţia de mers a trenului, chiar dacă este vorba de o distanţă scurtă. Şi în timp ce cu mâna liberă scosese din rucsac un alt telefon şi căuta pe el un număr pe care îl apelă cu un beep, de pe cel deja activat, continua să dea instrucţiuni cuiva care se vădea a fi soţul ei. Cu un debit verbal de invidiat, îi dădea acestuia indicaţii ce păreau să nu aibă drept la replică; cu care dintre maşini să vină să o ia de la gară, ce să caute în agenda pe care o lăsase în maşină – putea să se uite fără grijă în ea, că nu era acolo niciun secret…ce să caute în portbagaj…În sfârşit, îl pupa dulce; începuse să sune celălalt număr, pe care tocmai îl apelase. Şi după cum se părea, vorbea cu tatăl ei. Cu voia şi mai ales fără voia lor, cei din jur ascultau convorbirea, purtată pe o tonalitate stridentă. Aşadar, tatăl trebuia neapărat să se întâlnească şi cu lichidatorul, dar să nu-şi facă nicio grijă, rezolvase ea ceea ce se cerea…ce, credeau ăia că o să înghită ea poveştile alea “de tot c…ul”…să nu cumva să uite să descarce declaraţiile acelea ca să le completeze, că era termen limită…şi da, să le şi depună. Între timp, celălalt telefon începuse să zbârnâie şi cu rapiditatea unei manguste, îl duse la ureche, grăbindu-se să povestească apelantului cum avea ea de gând să organizeze ieşirea pe traseul acela care ducea spre lacul …cum naiba se mai chema că uitase, dar negreşit “se merita” să meargă acolo, pentru că nu era totuşi un traseu dificil.
Între timp, sonorul telefonului celeilalte tinere aşezate în apropiere, se făcuse auzit, acoperind cu melodia sa – din filmul Star Trek – discuţia. Deşi replicile se întretăiau, niciuna dintre tinere nu părea să fie deranjată de aceasta. Aşa cum se aplecaseră asupra telefoanelor, păreau nişte cloşti grijulii înfoiate pe deasupra puilor lor şi pentru care nimic altceva nu mai conta. Totuşi, cea de-a doua fată părea să fie mai concisă şi în scurt timp, închise telefonul.
Între timp, tânăra dolofană, încheind din nou cu un “pupic dulce” conversaţia, închise telefonul şi se întinse să scoată din rucsac un laptop, pe care se grăbi să îl deschidă, aşa cum şi cealaltă făcuse deja de mai multă vreme. După câteva clickuri rapide, interesul păru că i se volatilizează, sau că este derutată de ceva. Apoi întinse iarăşi mâna spre telefon şi îşi reapelă – după toate aparenţele – tatăl. ”Spune-mi repede, ce parolă ai?”…”cum, care parolă?” – se revoltă glasul ei – “parola de la pagina de facebook…”, “cum nu înţelegi, ce nu înţelegi?”…”dă-mi odată parola şi nu mă mai face să mă enervez, că sunt în tren” – glasul ei căpătase accente ameninţătoare – “ Cum??? Ce te tot faci că nu înţelegi??? Că doar până acum câteva zile puteam să intru pe pagina ta, dar de ieri de ora 16 ai schimbat parola şi nu mai pot să intru, tocmai acum când am timp şi vreau să ţi-o şterg”…”Nu, nu mi-o dai mai târziu, că mai târziu o să fac altceva. Băăăi taatăă, tu nu înţelegi să-mi dai acum, parola?!? Nu vezi că ai ajuns să stai pe facebook mai mult decât mine şi Bogdan la un loc? Ajunge! Eu ţi-am făcut pagina, eu ţi-o şterg!“. Vocea i se ridicase, devenind poruncitoare. Aproape că ţipa, fără să-i pese de cei jur: “ Tatăăă! Tată!! N-auzi, dă-mi parola! Pa-ro-la!!”. Reluă cu furie crescândă: “Hai odată, dă-mi parola, ce faci fiţe de tot c…ul!”…”Nu înţelegi odată să-mi dai parola? Băăăi taatăă, tu, chiar vrei să mă enervezi?!?! Nu ţi-am spus că sunt în tren? – aproape că zbieră vocea ei şi Irina începuse să se simtă îngrijorată, neştiind ce-ar mai putea urma. Însă tensiunea din atmosferă scăzu brusc şi o auzi spunând: “…Bine…ia mai spune odată…007…amr….şi iar 007?…şi amr din nou??…bine, bine…hai, pa!”. Închise calmă telefonul ca şi cum momentele anterioare nici n-ar fi existat vreodată, concentrându-se asupra laptopului şi degetele sale începură să tasteze grăbite ceva. După câteva minute se opri şi reintroduse laptopul în rucsac, tocmai la timp pentru a răspunde la noul apel al tatălui.” Ei, cum nu ştii…mai eşti încă în faţa calculatorului?… ai şi e-mailul deschis?… dă pagina până jos… dă pe downloads.. să îl salvezi pe desktop, e mai bine aşa… bine, pa!”. Apoi butonă din nou telefonul, vorbind cu o altă persoană despre apropiata aniversare ai celor treizeci de ani de căsnicie ai tatălui său, o aniversare pe care acesta se hotărâse să o serbeze făcându-i mamei o surpriză; “un tort, ceva flori… da, nu trebuie să fie un tort mare… ceva, de un kilogram… ei da, şi ea este aşa de cărpănoasă… că nu sărăcea dacă îi chema atunci şi pe ei şi le dădea câte o prăjitură…”.
Torentul de vorbe începuse să o ameţească pe Irina. De undeva, din spate, o altă voce, după ce adusese ca argument numărul impresionant de pastile pe care le înghiţea zilnic, începuse să dea sfaturi cu privire la regimul alimentar şi stilul de viaţă, sfaturi care ar fi trebuit – dacă ar fi fost urmate – să aducă probabil ascultătorilor, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Din fericire, prin ferestrele compartimentului începuse să se zărească în depărtare oraşul şi mulţi călători începuseră să se pregătească strângând bagajele. Răspunsurile la apelurile telefonice deveniseră lapidare, pe culoar începuse să se formeze inevitabila coadă. Prin ferestrele vagonului se profilau pe fugă zidurile înnegrite şi coşcovite ale unei foste fabrici. Privirile oamenilor lunecau peste ele la fel ca peste piciorul cerşetorului. “Oare câte, din tot ce a fost, mai funcţionează?” – se surprinse Irina întrebându-se. Dar şuieratul locomotivei, care vestea apropierea de staţie, îi acoperi cu sonoritatea sa, gândul.
Zgomot metalic de roţi pe şine, imagini fugare; din nou retina era rănită de deznădejdea pe care o degajau alte ziduri şi ferestre cu geamurile sparte, ce se încăpăţânau să rămână încă în picioare, în acel imens ocean verde al primăverii pe sfârşite. Şi stridenţa contrastului, îi dădea impresia unei reîntoarceri în timp, ca pentru a fi martora fără de voie a unui cataclism insidios, propagat pe neştiute, dar ale cărui urmări de netăgăduit se aflau chiar în faţa ochilor săi. Zidurile acelea afumate de vreme – oare cu adevărat, trecuse atât de mult timp? – îi reamintiră Irinei nişte imagini văzute într-un documentar; cum se afuma un roi de albine într-o pădure tropicală, pentru a i se putea lua mai uşor mierea. Ce zumzet, ce zbor dezorientat urma; parcă înnebuneau albinele…
Între timp, trenul încetinise şi în scurt timp se opri la peron. Valul gălăgios de călători adunat deja pe culoar se rupse în două, scurgându-se spre ieşiri. Curând, peste vagonul pe jumătate golit, se aşternu liniştea. Îşi privi ceasul. Mai avea puţin până la destinaţie.

ANTREPRENORUL

Şapte şi patruzecişicinci de minute. Cu toate că ora stabilită pentru prezentarea la curs era atât de matinală, totuşi cu o întârziere nu prea mare, de aproximativ o jumătate de oră, prima dintre cele două săli în care urmau să se ţină cursurile, se umpluse de participanţi. Cu o eficienţă ce dovedea deprinderea îndelung exersată, înscrierile fuseseră făcute, mapele înmânate şi cursanţilor li se adusese la cunoştinţă grupa din care fac parte şi sala spre care să se îndrepte fiecare.
În grupa în care fusese repartizată, Irina nu putu să observe în prima zi, nicio figură cunoscută printre cei prezenţi. Un tânăr brunet rămas în faţa grupului, dădu pentru început câteva indicaţii de rearanjare a sălii, astfel încât să poată cuprinde uşor cu privirea toţi participanţii, iar aceştia să poată vizualiza fără dificultăţi ecranul mobil plasat undeva spre stânga sa. Tânărul aranjă ceva pe la video proiector, apoi observând că aproape toate scaunele sunt ocupate, se opri cu o mimică jovială în faţa celor prezenţi:
– Suuuper! Văd că aţi ajuns aproape cu toţii. Cred că putem începe. Sunt Cernea Viorel, trainerul vostru pentru acest curs. Sunt psihoterapeut, specialist în NLP, am făcut masteratul la… cursuri la Londra cu renumitul – deja numele renumitului îi scăpa pe lângă urechi Irinei, pe care începea să o cuprindă somnolenţa. Vorbele trainerului cădeau ca o ploaie mocănească de toamnă peste ea şi nici nu se mai străduia să le recepteze, înţelegând că făceau parte din acrobaţiile verbale necesare „încălzii”. A lui, a atmosferei degajate de un auditoriu încă taciturn… ”şi vom învăţa împreună ce înseamnă să fii antreprenor”, reîncepuse Irina să perceapă ceva mai clar vorbele trainerului, însă uşa sălii de curs se deschise din nou şi încă două persoane pătrunseră cu oarecare sfială în sala de curs.
– Scuze….
– Nu, nu este nevoie să vă scuzaţi; haideţi domnilor să mai punem încă o masă şi două scaune, să putem avea loc cu toţii, aşa… suuper! Aşa, acum haideţi să ne cunoaştem întâi şi pentru aceasta vă propun să ne grupăm doi câte doi şi să ne punem pe rând unul altuia, următoarea întrebare: „cine eşti şi ce cauţi aici?” Chiar aşa, ce mi-o fi venit şi mie să vin aici – zumzăi ca un bondar închis într-un borcan vocea interioară a Irinei, izbindu-se încorsetată de calota craniană.
– „…Veţi asculta cu atenţie ce spune colegul şi apoi îl veţi prezenta grupei, aşa cum l-aţi perceput din ceea ce v-a povestit pe scurt, despre el”, continuă cu aceeaşi însufleţire trainerul.
– „Hmmm” – mormăi iarăşi nemulţumită în sinea sa, Irina neavând niciun chef de astfel de „deschideri spre ceilalţi” – doar participase la destule – pe care le percepea ca pe genuflexiunile cerute cu o jumătate de veac în urmă, de profa de sport. Şi le detestase din copilărie, nu pentru că nu le-ar fi putut efectua din vreo oarecare indisponibilitate fizică, ci pentru că le considera inutile şi plicticoase. Sigur, poate că celor care nu mai participaseră până atunci la astfel de exerciţii de redescoperire de sine, observându-se cu curiozitate reflectaţi în ochii unor străini, experienţa ar fi putut să li se pară probabil interesantă. Însă cum Irina ştia că omul, de-a lungul vieţii sale dezvoltă o multitudine de mecanisme de ecranare, tot aşa cum moliile de-a lungul unor şiruri de generaţii, învăţaseră să emită chiar şi ultrasunete, pentru a-i putea deruta pe vânătorii lor – liliecii – nu avea nicio aşteptare de la acest exerciţiu. Însă, era probabil ca atmosfera să devină relativ mai destinsă.
Spre surprinderea sa, partenera din „joculeţul” la care Irina participase doar pe jumătate atentă, decuplându-se automat – dintr-o veche obişnuinţă – de la tot ce i se părea a fi informaţie redundantă, spusese despre ea, că a înţeles din modul în care i s-a prezentat, că este o persoană… deschisă. Făcând corecţia cuvenită cu un zâmbet de circumstanţă, Irina – căreia îi venise rândul să vorbească – se simţise puţin stânjenită constatând că nu se putuse concentra suficient, la ceea ce-i spusese interlocutoarea, preocupându-se mai degrabă de replierea strategică, sub avalanşa ei de vorbe. Şi nici măcar nu mai reţinea dacă aceasta îi spusese cum se numeşte, fiind prea absorbită de observarea discrepanţelor dintre cele afirmate de interlocutoare şi modul în care o percepea ea însăşi. Aşa că, într-un fel, se bucură în sinea sa că nu era singura care nu ascultase cu atenţie cele ce i se relataseră. În sfârşit, exerciţiul încă nu era terminat, când cineva venise să-i anunţe că prima parte a cursului trebuie încheiată şi îi poftise pe toţi la o cafea. După sfertul de oră convenit, se reîntorseseră în sală mai relaxaţi.
– Şi-acum, îşi reluă trainerul discursul, haideţi să descoperim împreună ce este antreprenoriatul. Îmi puteţi da exemple, de antreprenori de succes pe care îi cunoaşteţi? Cineva îl numi pe Steve Jobs, altă voce spuse Warren Buffett… se mai auziră câteva voci răzleţe din sală pronunţând alte câteva nume, unele total necunoscute Irinei.
– O, super! Dar, daţi-mi vă rog şi câteva nume de antreprenori de succes de la noi, se reauzi oarecum nerăbdătoare vocea trainerului. Răspunsul se lăsa aşteptat; doar o foială şi o stânjeneală discretă, indicau faptul că cei prezenţi auziseră întrebarea.
– Irina Schrotter – spuse cineva într-un târziu.
– ?? N-am auzit de ea, răspunse trainerul. Cu ce se ocupă? Şi fără a mai aştepta răspunsul dat de undeva cu o voce moale, insistă:
– Ei cum, noi chiar nu avem antreprenori de succes?! Pentru a nu mai prelungi tăcerea, indică el însuşi câteva nume, ce păreau să aibă acelaşi răsunet în privirile rezervate ale cursanţilor, precum clipocitul pietricelelor aruncate pe suprafaţa liniştită a unei ape – un clipocit scurt care înghiţea pietricica, urmat doar o undă molatecă, ce se pierdea curând în nemişcare.
– În sfârşit, se decise el să dinamizeze printr-o altă strategie participanţii, putem vorbi mult şi bine despre antreprenorii de succes, dacă nu ne decidem să analizăm prin ce se deosebeşte un antreprenor, de un om oarecare şi care sunt paşii esenţiali ai unei afaceri reuşite. Şi primul pas – reţineţi – este planul de afaceri. Fără o analiză minuţioasă a fiecărui pas al afacerii, nu va exista reuşită. Acesta este şi motivul pentru care 90% din afacerile începute, vor eşua încă în primul an de la lansare. O afacere îşi creează consumatorul, pentru că fără el, cum altfel ar obţine profit?! Aşadar, prima întrebare pertinentă, este… cui se adresează afacerea? Un antreprenor, asemenea vânătorului, trebuie să ştie să identifice o oportunitate, sau altfel spus, să decodifice din mişcarea şi foşnetul ierburilor, ce vânat se furişează printre ele şi să acţioneze prompt, nelăsându-l să-i scape, altfel… ar rămâne flămând şi cine şi-ar dori aşa ceva?
– Dar, dacă printre ierburi se mişcă doar vântul?…se auzi o întrebare timidă dintr-un colţ al sălii şi toate privirile se aţintiră curioase asupra trainerului.
– Excelentă întrebare!! Tocmai prin aceasta se deosebeşte antreprenorul de ceilalţi. Mintea sa este în permanentă mişcare, mereu în căutarea oportunităţilor despre care vorbeam şi dacă ele nu există, atunci… Atunci?!?… aruncă el provocator ca pe o mănuşă, întrebarea, participanţilor. Şi peste deloc neaşteptata tăcere generală, punctă apăsat, de parcă ar fi desenat cu cretă albă, litere uriaşe pe o tablă neagră, ca să vadă clar până şi cel din ultimul rând:
– Atunci… ŞI-O CRE-EA-ZĂ! … Exact aşa cum auziţi; o afacere îşi creează consumatorul. Tot aşa cum vânătorul ştie să îşi atragă cu o momeală vânatul, tot astfel şi antreprenorul de succes îşi atrage grupul ţintă. Adică acela în care săgeata sa se va înfige fără greş, asigurându-i prosperitatea mult visată. Dar cum ar putea fi creat acest grup ţintă? Care este momeala? Adică, instrumentul? Grupul se animă şi câteva voci, aproape la unison îi răspunseră:
– Reclama!
– OK, reclama – îi încurajă trainerul. Sufletul comerţului, cum se mai spune… Însă până la a ajunge să faci o reclamă, care este doar strategia de promovare a produsului, mai trebuie efectuaţi nişte paşi. Păi, faci reclamă la… ce?? Nu trebuie să existe întâi produsul? Iar produsul nu este oare răspunsul la o cerinţă pe care – nu rareori se întâmplă aşa – chiar antreprenorul este cel ce o creează? Dar pentru a o crea, nu trebuie întâi să identifice grupul care ar putea fi interesat de aceasta? Aşadar, dacă ştii care sunt caracteristicele grupului ce ar putea deveni interesat, iată că ai deja coordonatele ce te ghidează drept spre el şi te ajută să îi creezi şi momeala. Adică produsul. Care prin promovare, adică prin reclamă, devine atât de atractiv pentru grup, încât l-ar putea conduce la concluzia că fără acest produs, viaţa i-ar deveni cât se poate de cenuşie…
Din sală, câteva râsete aprobatoare îi însoţiră discursul. Chipul trainerului se luminase şi acesta continuă:
– Tot aşa cum Dumnezeu a creat lumea, dar i-au fost necesare şapte zile pentru aceasta şi antreprenorul poate să creeze o adevărată lume – a sa, fireşte – însă pentru aceasta are şi el nevoie de timp, spre a putea desăvârşi ceea ce constituie instrumentul cu care va sculpta grupul animat de dorinţa de a avea tot ceea ce el îi va promite cu largheţe – tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, fericire eternă… poate prin erecţie perpetuă, unicitate, excentricitate, în sfârşit, tot ce şi-ar putea dori un anume grup ţintă. În sală, se etalau şi se intensificau game de reacţii diverse; râsete, zâmbete stânjenite, perplexităţi.
– Şi acest instrument din care face parte şi reclama, poartă numele de strategie de marketing, îşi continuă trainerul spusele, însoţindu-şi-le cu un surâs puţin cinic, schiţat în colţul gurii.
– Ca orice vânător care se respectă – continuă el – antreprenorul priveşte mediul din jur, analizează concurenţii… apropos, trebuie să acordaţi o mare atenţie evaluării concurenţilor; după cum se ştie, poţi fi tu chiar şi puternicul şi neînfricatul leu, însă dacă nimereşti pe teritoriul hienelor, va trebui să baţi în retragere, pentru că deşi hidoasele, luate fiecare în parte, ar putea părea la prima vedere inofensive, totuşi forţa lor constă în obiceiul de a acţiona în haită. Aşa că, într-o eventuală încăierare cu ele, deşi pare paradoxal, nu ai şanse de izbândă. Însă revenind la produs; într-un mediu concurenţial, ceea ce tu oferi, trebuie să fie diferit prin ceva, de al celorlalţi şi cu siguranţă, să pară mult mai atractiv. Aşadar, ce face pentru asta un antreprenor inspirat?
…?? Se puteau auzi căderea clipelor în adâncul tăcerii.
– Aştept totuşi un răspuns!
– Practică preţuri de dumping! … Sub preţul real de cost al produsului, preciză vocea, făcându-se mai mică.
– ?! Şi cum îşi poate permite asta? Nu ar da faliment?
– Pai… nu, dacă lucrează şi la stat şi facilitează… mă-nţelegeţi… pe bază de parandărăt…vocea şovăi puţin, apoi încheie mai sigură de ea:
– Şi-atunci, îi convine să obţină tot mai mult, de la cât mai mulţi şi fără să piardă absolut nimic. Pentru că, nu-i aşa, personal nu poţi pierde nimic din ceva care de fapt, nu este al tău.
– Mda, dar dacă vânătorul nu îşi va muia la timp degetul în salivă, pentru a putea percepe cu acuitate şi la timp, schimbarea de direcţie a năbădăiosului vânt al savanei – prescurtat numit PEST* – atunci, mirosul său de prădător ar putea ajunge la nasul vânatului. Şi astfel, vânătorul ar putea rămâne cel puţin flămând dacă în necunoştinţă de cauză fiind, nu va avea prevederea să se camufleze şi să-şi schimbe la timp poziţia, pentru ca sub ochii vânatului să poată flutura în continuare, doar o imagine idilică şi plină de promisiuni. O, da – se însufleţi din nou vocea trainerului – acea imagine pe care apoi să poată broda imaginaţia sa, că doar libertatea credinţei în iluzii este garantată, este un drept şi fiecare poate spera pe baza ei la câte-n lună şi câte în stele. Şi aici, da, aici un rol important îl are reclama. Uite, ca exerciţiu, vă propun să facem următorul lucru; imaginaţi-vă că afacerea voastră este o nouă revistă care apare pe piaţa deja suprasaturată de fel şi fel de publicaţii. Descrieţi-mi paşii pe care îi veţi face pentru a concepe şi a promova produsul vostru. Vă este clară cerinţa? Întrebări?… Atunci vă rog să vă grupaţi după cum doriţi, câte trei patru în grup, sau dacă preferaţi, rămâneţi singuri – nu este o regula în această privinţă – şi… la lucru!
Irina îşi luă fără grabă o foaie A4 şi începu să schiţeze pe toată lungimea ei, întâi acea formă clasică pe care o ştia din copilărie, a deschizăturii din broasca unei uşi. După o secundă de gândire, coloră interiorul formei într-un gri închis şi apoi, peste suprafaţa opacă ce bloca ochiului orice informaţie, adaugă două litere simbolizând împreună negaţia, capetele literelor le termină cu despicături în formă de v întors şi după ele, desenă stavila unui viguros semn de exclamaţie. Le coloră apoi apăsat cu negru, până când excesul de culoare adăugat pe foaie, începu să strălucească sub lumină. Se mai gândi puţin şi de pe marginile literelor, schiţă conturul câtorva stropi ce se prelingeau încercând zadarnic să şteargă cu transparenţa lor, fondul gri ce le contaminase puritatea şi rămase cu creionul în aer contemplându-şi gânditoare opera. Apoi hotărâtă, lăsa jos creionul, aşteptând ca şi ceilalţi să-şi termine lucrarea.
– Ei, sunteţi gata? Cine doreşte să ne prezinte conceptul său de revistă?….Irina?
Se apropiase între timp de ea şi după ce aruncă o privire curioasă şi oarecum nedumerită desenului, îl arătă şi celorlalţi.
– O să te rog să ne prezinţi conceptul tău de revistă.
– Păi… începu aceasta, străduindu-se să-şi ordoneze gândurile, revista mea, nu este concepută ca o revistă exclusivistă şi ca atare este eliminată din start, orice fel de discriminare. Ea se adresează tuturor categoriilor de vârstă, copii, tineri, bătrâni, tuturor sexelor, tuturor profesiilor….
– Stai puţin, nu prea înţeleg cum ar fi posibil – o întrerupse trainerul.
– Simplu. Vedeţi această formă gri? Ce vă sugerează?
– Este dacă nu mă înşel… o… gaură de la broasca uşii…
– Şi…?
– Şi ce?!
– De câte ori în decursul vieţii dumneavoastră v-aţi dorit să priviţi prin ea – nevăzut, desigur – şi de câte ori v-aţi putut permite asta? Vă mai amintiţi?
…..!!!
– Aşadar, continuă imperturbabil Irina, am schiţat – utilizând şi culoarea aceasta anxiogenă, blocantă, peste care am suprapus o dublă tensiune, cea indusă de culoarea neagră şi întărită de negaţia imperativă – ceea ce cred că recunoaşteţi cu toţii, pentru că ţine de eul copil al fiecăruia. …
…..Adică?! … răsunase de undeva, plină de nedumerire, singura întrebare.
-…Hmm… Să înţeleg, că nici nu vă mai amintiţi deloc, de câte ori nu v-aţi trezit încordaţi, dincolo de acea singură şi măruntă deschizătură a obstacolului din calea voastră, singuri, îmbrăţişând doar întunericul şi ştiind că acolo…nu, nu este voie. Şi, nu-i aşa că, până la urmă tensiunea a explodat transformându-se în revoltă şi revolta a scotocit în interiorul fiecăruia şi a reuşit să-şi găsească, sau dacă nu, atunci şi-a încropit instrumentele, cu care a recreat un nou… Magellan, care a redescoperit… de fapt a descoperit… Indiile proprii. Şi de atunci, această plăcere de a căuta şi a descoperi noi şi noi orizonturi, s-a păstrat vie în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă. Când potenţialul client vede revista, ei bine, impactul imaginii este atât de puternic, încât îşi doreşte să afle cu orice preţ, ceea ce ascunde opacitatea griului, peste care se preling, ştiutele, neuitatele şi nemeritatele lacrimi.
– Bine, bine, dar… interdicţia aceea viguroasă ca un strigăt tarzanian, din adâncul plămânilor, nu ar putea duce cu gândul – spui că revista este destinată tuturor vârstelor – că este totuşi interzisă, cel puţin minorilor?
– Da’ de unde şi până unde această concluzie? Sigur, semnul de interdicţie există… şi are capete bifurcate ca limba biblicului… Dar asta a înfricoşat şi a împiedicat cumva, lăcomia cu care mâna Evei s-a întins spre ispititorul fruct ce-şi legăna splendoarea pe ram? Şi-apoi, unde ar mai fi plăcerea, dacă totul ar fi permis? Eu cred că am identificat corect, acea nevoie a omului de a rupe laţurile interdicţiilor, de a deveni liber. Şi cred că am reprezentat pe măsura acestei nevoi, nada perfectă.
– Bine, bine, dar conţinutul revistei? Cum va reuşi el să împace cerinţe atât de diferite?
– Diferit… diferend… Irina părea că prinsese ca pe un fluture cuvântul, în plasa gândurilor sale şi acum îl tot examina, dusă pe gânduri ca şi cum ar fi uitat pentru moment unde se află. La fel de repede îşi reveni şi continuă cu o aparenţă serioasă contrazisă de un surâs fugar:
– Ştiţi, mă gândeam că engleza a pătruns atât de mult în limbajul cotidian, încât a apărut un fel de hibrid. Englo-româna. De exemplu, cuvântul diferend. El este format din românescul „difer” şi englezescul „end” – râse ea. De parcă ar sugera că dacă suntem aşa de diferiţi, atunci totul s-a sfârşit; rămâne fiecare doar cu arealul lui. Şi asta ar însemna fragmentare, iar fragmentarea înseamnă slăbiciune de orice fel, chiar şi economică. Şi cine ar avea un astfel de interes? Deşi, uneori… acestea sunt însă aspecte particulare… adăugă ea gânditoare. Dar un antreprenor de succes… mai ales atunci când interesele sale i-o cer, nu-şi poate permite slăbiciuni. De aceea, revista mea îi are în vedere pe toţi. Este, cum să spun… o revistă exploratorie. Adolescenţii de exemplu, ar putea găsi în paginile ei, tot ceea ce cândva, griul acela opac le-a interzis să îşi imagineze măcar, copiii – teritorii încă necunoscute, bătrânii – continentele demult dispărute, frumoasele noastre fete ar învăţa despre oportunităţile în afacerea secolului – cea de reciclare a unor deşeuri, pentru că resursele pământului sunt totuşi limitate şi este bine să fim grijulii cu ele…
– Dar preţul, care va fi preţul ?
– El se va încadra la categoria: „preţuri pixelice”. Ca să fiu mai clară, vor fi doar cu 0,1 mai mici decât ale celorlalţi concurenţi. Dacă – presupunând – cineva ar vinde o revistă cu zece roni, atunci a mea va fi de nouă roni şi nouăzeci şi nouă de bani.
– ???? Chiar nu mai înţeleg nimic. De ce le numeşti atunci, „preţuri pixelice”?
– Pentru că preţul este relativ; valoarea lui reală este stabilită de către consumator în raport de ceea ce el simte că primeşte, pentru ceea ce plăteşte. Şi revista va şti să-i creeze această percepţie. Astfel, m-am gândit că un consumator care locuieşte, sau mai bine spus este prins, uneori încă din copilărie, în capcana cenuşiilor ziduri de beton ale blocurilor, ar aprecia foarte mult dacă odată cu revista, ar primi şi un pliculeţ cu seminţe, care îi vor transforma în scurt timp terasa, balconul, sufrageria, de ce nu şi dormitorul, într-o unduitoare pajişte verde. Mirosul de iarbă verde de acasă… iarbă ce te ajută să visezi, de ce nu, chiar să te deconectezi, netezind asperităţile realităţii.
– Interesantă culoare pentru … vopsitul gardului, dacă te referi cumva, la ce cred eu…
– Nu ştiu la ce te gândeşti, însă eu propun doar înlocuirea cenuşiului dominant din viaţa fiecăruia, cu acest verde atât de delicat şi visător. Ce decide cumpărătorul să facă mai târziu cu pajiştea verde din casa lui, nu pot să prevăd. Irina începea să resimtă iritare şi privindu-şi trainerul cu nemulţumire disimulată în mirare, adăugă:
– Pui problema, ca şi cum un producător ar trebui să prevadă dacă nu cumva ambalajul în care îşi împachetează marfa, ar putea fi utilizat şi în alte scopuri decât acela pentru care a fost conceput. Nu cred că este corect. Şi apoi, nu îmi amintesc să fi învăţat cumva în cadrul acestui curs să gândesc negativ, ci din contră, să transform orice piedică într-o oportunitate de a-mi spori câştigul personal. Că doar acesta este scopul unei afaceri. Aşadar, am sesizat oportunitatea şi am pus-o în practică, aducându-mi aminte până la urmă cu bucurie, ceea ce nu reuşeam la începutul cursului; numele celui dintâi antreprenor performant – Vespasianus –şi aici cred că suntem în perfect acord, că acesta nu doar a fost ci şi rămâne, un adevărat model pentru un om al vremurilor noastre.

• (sau PESTE) acronim pentru factorii politici economici sociali şi tehnologici (şi ecologici).

Acest articol a fost publicat în Nicolescu Tania și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.