Restituiri cu gand de îndreptare!

Durerea literaturii române

Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de seamă cum a dat poporul roman. Valori de adevărată rezonanţă mondială. Faptul acesta l-a făcut probabil pe renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că, îndată ce se întâmplă ceva important în literatura franceză, caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte în literatura română. Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un supralealist “avant la letter”. Tristan Tzara este considerat părintele dadaismului, iar Eugen Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filosof francez Gilles Deleuze a scris în 1977: “cel mai mare poet francez este un roman: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan este unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germană.
Toţi acesti scriitori de origine română au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei literare şi poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci cum se explicăm fenomenul că nici un scriitor roman până în prezent n-a obţinut premiul Nobel pentru literatură? Părerea mea este că am avut între cele două războaie cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut.
Blaga a fost propus la premiul Nobel în 1956 dar cum să i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a
fost tradusă în limba suedeza şi nici în alte limbi de circulaţie, iar poetul trăia “mut ca o lebădă în patria sa”.
Poeziile lui Blaga au apărut în limba suedeză abia în 1995 în traducerea mea.
Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i Jurnalul m-am îngrozit văzând cât de
duşmănit şi de bârfit a fost el in Romania de către confraţii lui. Au mai fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin
Sorescu, amândoi traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri despre ei au ajuns la academia Suedeză.
Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii noastre. Însă o lungă perioada în anii ’50 şi
’60 ei erau aspru atacaţi în Romania ca elemente decadente, duşmănoase şi fasciste. Am fost primul care l-a
lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i doua cărti: Silogismele
amărăciunii şi Istorie şi Utopie. Am fost rugat de două personalităţi Suedeze, una de la Academie şi cealaltă din
conducerea Institului Suedez sa “testez” dacă ar accepta premiul Nobel. N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama
legământului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat că i-a fost teamă. Voia să evite reeditarea cazului Vintilă Horea cu premiul Goncourt din 1961. Dar probabil, şi evitarea atacurilor după moartea lui.
În 1996 a aparut în suedeză în traducerea mea, romanul Vânătoarea Regala de Dumitru Radu Popescu.
A fost foarte laudată şi declarată de marea critică suedeza drept capodoperă. Am publicat în revista „Romania Literară” din 28 aug.1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor al revistei, Ioana Parvulescu
l-a minimalizat pe o pagină intreagă şi ca scriitor, şi ca personalitate.
Atunci întreb cine să se ocupe de cunoaşterea şi de afirmarea noastră în lume, dacă noi ne “mâncăm unii pe alţii? Nouă românilor nu numai că nu ne pasă, dar încercăm cu toate mijloacele să o împiedicăm şi să-i ponegrim
pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete degradante. Iar Statul roman se vaită că n-are bani pentru
astfel de„lucruri”. Politicienii români intră în politică să-şi faca “plinul”. Eu intrând în literatura română, mi-am facut
“golul”.
Care este cauza acestei stări dureroase a culturii şi literaturii noastre? Să fie numai invidia? Să moară capra
vecinului? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură a caracterului românesc? Să fie o boală genetică?
Noua romanilor ne lipseşte sentimental actului obştesc. Noi dacă nu reuşim să ne impunem prin cinste şi adevăr,
atunci minţim. Neacordându-i-se premiul Nobel lui Lucian Blaga, am incercat cu fel de fel de aiureli şi minciuni să
ne măgulim că s-ar fi aflat printre ultimii cinci candidaţi şi l-am făcut şi pe el să creadă aceasta, după cum reiese
din romanul său Luntrea lui Caron. Adevărul este că nici n-a fost luat în considerare. Eu am ştiut asta incă din
1978, de la scriitorul Artur Lundkvist, care mi-a fost prieten foarte apropiat. Dar n-am fost crezut când am spus asta. Mult m-am bucurat când am citit studiul profesorului şi criticului Ion Balu: “Lucian Blaga şi premiul Nobel”
publicat in revista “Contemporanul” din iulie 2003, în care s-a confirmat acest adevăr.
Noi trebuie să înţelegem că literatura unei limbi de circulaţie mai redusă nu poate fi lansată şi cunoscută în
lume fără scarificii şi fără traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite şi
de reclamă eficientă şi la timp, tocmai de a se impune în conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă
marele rol al traducătorilor. Traducătorul face trecerea unui scriitor naţional la scriitor international. Un alt aspect
important este sincronizarea traducerilor. Nu este tot una dacă un scriitor este tradus in timpul vieţii sau după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia, Gelu Naum, etc. Un adevărat scriitor nu aparţine numai
literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru italieni, nici Shakespeare numai pentru
englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoievski numai pentru rusi, etc. Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu au scris pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt sufficient de cunoscuţi în lume. Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia în anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura şi literatura
noastră acolo. Nici profesorii universitari n-au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii scandinave şi primul scriitor roman care a tradus din literatura suedeză, prin intermediul limbii germane, şi aceasta
la vârsta de încă 16 ani. E vorba de nuvela “Lanţul de aur” a lui Onkel Adam, pseudonimul literar al scriitorului Carl
Anton Wetterbergh. Este trist, că primele traduceri, în volum, din poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia
centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici extrem de lăudate. Suiedezii au descoperit în el un geniu al poeziei, universal.
Însa un roman de la “Europa Liberă” m-a atacat pe motivul că traducându-l pe Eminescu am făcut servicii
culturii ceauşiste! Doamne miluieşte-ne pe noi! Noua ne lipseşte sentimental national sincer şi authentic. Noi confundăm Adevarul cu Puterea. Iar grupul politic si partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit de partid, de gaşcă,
de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte până la urmă şi cultura în cult şi ură, şi fac din persoana care apartine
partidului şi clanului lor un cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de discreditare. La noi Valoarea în sine nu contează ci doar aderenţa la ceva: la partid, la clan, la gaşcă. Or de la Hegel am putut învăţa un adevar, acela
că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice este realizarea constiinţei. Numai aşa se poate crea o
cultură universala.
Precum există o graţie cerească, aşa există o graţie pământească pe care numai noi înşine ne-o putem da, a
scris undeva Cioran. Şi tot din istorie ştim că puterea unui îns, a unui grup politic, clan, exercitată dintr-un impuls
egocentrist şi trufaş, ignorând interesul naţiunii, societătii şi ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează şi atrofiază mecanismul national, social şi individual, naşte suspiciuni, nelinişte şi durere, izolează şi marginizează
omul adevărat şi devotat bunului obştesc. Iată de ce întotdeauna a fost greu în România pentru genii, pentru creatorii care au dorit să se ridice la universalitate.
Nu este întâmplător ca mari personalităţi româneşti au trait şi creat în exil. Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristian Tzara, Palade, Coandă, Brâncuşi, Enescu, Paul Celan, Celibidache şi mulţi alţii.
Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea noastră de apă statută în care cântă brotăceii invidiei, bârfei, suspiciunii, ai vrajbei şi urii, al minciunii şi corupţiei. Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că ţara noastră
este singura din Europa împărţită in două: România şi Republica Moldova şi amândouă cele mai sărace din Europa cu o cultură şi o literatură atât de puţin cunoscute în lume. Sărace ca ţări. Dar cu unii indivizi printre cei mai bogaţi din Europa. Şi aceasta este un fel de cultură românească.

Convorbiri Literare -Octombrie 2006, Nr.10(130)- Iaşi – pag.41/42, autor ION MILOS – Suedia

 

prin amabilitatea dlui Ioan Miclău 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.