Mariana Gurza – poeme

Iubitule, voi fi umbra ta

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
şi să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ţi spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te la
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar şarada.

Eu, tu şi marea

Eu, tu şi marea
nu vom mai fi decât amintirea
nisipului fierbinte,
a urmelor lăsate de paşii noştri.
Pe valul albastru,
doar tu şi eu
vom şti
unde am ascuns
scoica tinereţii noastre
muşcată de alge,
de rechini
şi de peşti răpitori.
O să-mi fie dor
de spuma albastră,
de pescăruşul rănit,
căzut pe o plajă pustie,
fără dragostea noastră.
Ne vom regăsi printre stele,
deasupra mării, de unde vom privi
cum alţii aleargă şi culeg
ceea ce noi doi am sădit
pe o plajă albastră.

Cerul plânge în inima mea

Am crezut că travestindu-mă
în lumină,
în disperare
am să-ţi adorm imaginaţia.
Am reușit să-mi zăresc îngerul
rătăcit în mine,
căutându-mă
în gestul meu
de umilinţă.

M-aplec…

M-aplec
cu fruntea-mi
spre zidurile binecuvântate,
lăcaşuri bucovine,
lăcaşuri de amar,
m-aplec spre tine
Doamne,
cu ruga sfântă
pentru Neam…

Căderea stelelor

Trecerea timpului mă înfioară
nu ştiu de cine ar trebui să mă tem;
de tinereţea pierdută
sau de bătrânețe.

Încerc să zbor între cele două
apărându-mi aripile
de răceala nopților
şi de vuietul apelor.

Căderea stelelor
o percep ca o scurgere
de clepsidră…

Din când în când,
mai prind câte-o stea
pitind-o după un nor
sperând
ca odată să o regăsesc…