Ion Ionescu-Bucovu: Radu Stanca –un cneaz valah la porțile Sibiului

Pe 26 decembrie 1962 se stingea din viață la București poetul Radu Stanca. Ardelean de origine, un timp asistentul lui Blaga, a crescut într-o familie cu frumoase tradiții intelectuale. Mama sa era o rudă îndepărtată a lui Titu Maiorescu, iar tatăl său un fervent iubitor de literatură.
Dramaturg, eseist, autor de aforisme și regizor de prestigiu, dar mai ales poet, Radu Stanca a trecut ca un meteor prin literatura română.
În perioada începuturilor sale poetice el se distinge printr-o poezie erotică naiv-sentimentală:
„Desprins din întristare și rupt din nemurire
Îți simpt în palme trupul din care mă descânt”
Alte poeme anunță baladescul de mai târziu, prevestind teme lirice fundamentale:
„În pașii tăi se leagă tristeți nenumărate” (Divertisment)
Poetul tristeții devine cu timpul poetul durerii, o melancolie muzicală și reflexivă:
„Căutând visările-n tristețe
Și aflând tristețile-n visare
Eu sunt un zeu cu două fețe
Și-o singură înfățișare.” (Horoscop)
Una din formulele liricii lui este aceea a spectacolului rar și somptuos, dezvoltare a unei imaginații inepuizabile. Să nu uităm că Radu Stanca a fost și un mare om de teatru cu o nouă intuiție funcțională a decorului, a grimei, a costumului, a gestului, totul fiind tratat într-o manieră stilizată, de esență romantică, lesne descifrabilă și în poezie:
„Pe socluri mari și verzi dorm lei regești
Și prin alei se plimbă triști păunii
Cadâne moi cu lungi și grele funii
Târăsc prin ierburi leneșe calești.

La geamuri vergi albastre străjuiesc
Și prin odăi, din amfore rotunde
Un fum verzui desbracă și ascunde
Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.”
Balada și conturul baladesc în lirica lui de confesiune directă intervin ca un punct de cristalizare și, deopotrivă, ca o modalitate de disciplinare a discursului poetic de tip schiller-ian. Gradația sentimentului se realizează prin volute largi, culminând cu strofe de o frapantă frumusețe:
„Dar flăcările crește-vor mereu
Crește-va mult și strania orgie
Și în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără s-o știe,

Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu- și-n alb inel
Mă va iubi fum svelt și ceață moartă” (Lamentația Ioanei D Arcpe rug.)
Poet al Sibiului, „cneazul valah”, se stinge la porțile cetății, vrăjit de un„coral luminos”. Cuprins de mari neliniști interioare, el intră într-un Sibiu ca un zeu:
„Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna
Mai mult alunecând decât cu pasul
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Într-n Sibiu livid, sătul de viață
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau față
Cu mortul care umblă prin cetate” (Nocturnă)
Motivul morții, presimțirile funeste care au cutreierat marile singurătăți ale poetului au o esență tragică. Moartea e o „afacere-nsemnată” pusă la cale într-un decor intim:
Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile:
Dacă mor, scap de toate durerile?

Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor,
Capăt iertarea ta, demon al umbrelor?
…………………………………………
Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece?
Sau un sol misterios pe-alt pământ mă petrece? (Poemul Fluviilor)
Sau:
„M-aplec cu toate frunzele-n vânt
De pe-un mormânt pe celălalt mormânt
Și mă îndoi, gemând, cu trunchiul greu
Când într-un sens, când în alt sens mereu: (M-aplec)
Poezia erotică ne arată o iubită hieratică cu descifrări magice:
„Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta”. (Doti)
Expresie a unei profunde dezolări, despărțirea îndrăgostiților înseamnă smulgerea nemiloasă a „ frunzei albastre” de pe o „ creangă de aur”:
„O să rămâi în mine și după ce-o să pleci
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.”(Poem)
Adesea intimitatea afectivă devine tulburătoare când iubita este asociată umbrei nemiloase a morții:
„O, dacă moartea ar avea paloarea
Obrajilor tăi dragi, înfiorarea
Buzelor tale umede și calde
M-aă învoi în unda-i să mă scalde.”(O, dacă moartea…)
O altă față a poeziei lui Radu Stanca este aceea a solidarității cu idealurile colective, sau orfismul fascinant al forțele lui ascunse:
„Am încă-n suflet flaute nesătule
Ce-ar mai putea trezi tăceri destule
…………………………………..
Și nu mă pot opri să nu țin pasul
cu cântecul ce-mi descleștează glasul”.
Uitat sau neglijat, poetul Radu Stanca trebuie reinventat. El și-a regizat propriul spectacol interior, amestecat cu feeria visului și izbucnirile indiscrete ale unei sensibilități torturate, coborând prematur faldurile catifelei unei scene căzută prea repede peste viața lui.

Bibliogafie:
1. Radu Stanca- Versuri, Ed. Dacia, 1980,
2. Literatura română contemporană,Poezia, Editura Academiei, 1980

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ion Ionescu Bucovu, Radu Stanca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.