Mariana Gurza – Ultimul strigăt

marianaAm renăscut, Doamne

Am renăscut, Doamne
Odată cu învierea Ta.
Cu sufletul curăţat,
Mi-am îndreptat gândul spre Tine.

Tu cel ce te-ai jertfit
Ne-ai lăsat iubirea,
Şi puterea de a deveni copil
Odată cu cel din icoana Maicii Domnului.

Cu el am renăscut, Doamne,
Mai puternică, mai tenace
Având cuvântul Tău drept scut.

Mă uit la cer

Născându-mă din nou,
Iată-mă!
Am trecut prin furcile unui vis urât.
Neştiută de nimeni,

m-am împresurat în suferinţa-mi mută,
Dar acum, Doamne, mă desfăt
cu darul tău de viaţă nouă,
să pot râde, să pot plânge,
să pot lupta, să trăiesc,
precum în neclintirea lor stâncile.

Cele două lumi

Între viaţă şi moarte
un prag fragil…
Păşesc pe el
în cele două universuri.
Aş mai rămâne în viaţă,
unde e prezentul şi viitorul.
Dincolo…
E timp şi pentru dincolo…
Acolo vom da vămi văzduhului,
pentru popasul veşnic.
Dumnezeu, va avea El grijă de noi!
Ne va ţine de mână
Aici,
Acolo,
O eternitate…

Am rămas în urmă

Doamne, ce mult lumină
dai acestei lumi în agonie.
Şi însetatei de mine,
mi-au dat să beau din apa vie…
Când sângele a ţâşnit
ca într-un plâns,
m-ai purtat spre lumi necunoscute
ca să o iubesc şi mai tare pe-a mea.
În ea m-am întors, alăturea cu Tine
deasupra cu cerul înseninat.
Ocolisem moartea…

Nu ştiu cine eşti

Doctore,
împresurat de moarte
ţi-am întâlnit privirea.
Mă trezisem printr-o adiere
de nufăr alb, plutitor
şi-am ştiut că mă vei ajuta să cânt
toate cântecele necântate,
să simt toate ritmurile nejucate…
Doctore,
nu ştiu cine eşti.
Mi-ai lăsat gândul timid
spre frunze albastre,
şi-n rugăciunea mea
tu vei duce apa vie
pentru toţi
cei între naştere
şi înviere.

Trestia lui Pascal

Ca trestia mă îndoiesc
de tot ce văd.
Dar sufletul meu plimbă renii
prin deşertul Polului Nord,
locuit de fantasmele malefice,
fără să ştie că dincolo de toate
noi suntem noi,
trestiile râurilor
cu gând spre izvoare.

Sfidare

Pe malurile timpului,
vremea rece şi ploaia
răcoresc suflete.
Unii zidesc palate în sfidare
fără să întoarcă privirea,
fără să le pese de molimă,
de cancer, de tot ce ucide
în noi şi printre noi.
iar eu, cu rugul întrebării
încotro
prea rar
pricep sensul cuvintelor
care scriu
numele pomeniţilor.

Zbucium mut

Ca să mă păcăleasă,
Doamna cea Neagră,
s-a îmbrăcat în mireasă.
Nuntea laolaltă cu primăvara,
cu vântul cel nestăpânit,
nuntea
cu dragoatea mea de viaţă.
Mi-am dat seama că nu e
ea aleasa, când i-am dat
vălul alb la o parte şi
prin fereastra sufletului ei,
a ieşit un porumbel negru,
în cioc cu şiragul meu
de lacrimi fierbinţi,
ca lava unui vulcan.
Mi-a fost teamă
atunci să nu ard cu ele
tot ce aveam mai drag.

Reclame

2 gânduri despre „Mariana Gurza – Ultimul strigăt

Comentariile sunt închise.