Constantin Enianu – Eliberarea de Anteu

pronia simţirii

să mă alint cu viaţa nu e un cherem
la care să mă prind deprins fiind
cu simplitate de plăcere ca-n harem
de ameţeli prin cărnuri scormonind

inteligibilul nu pot lăsa să moară
chiar dacă legi se-nşiră precum fulg
prin viaţa socială-n tărăboi de ceară
întinsă peste oase cu clipele ce curg

imperativul Trebuie e necesar să vină
căci omul e om prin pronie ce-ndură
excluderea firească din morbul de maşină
care are simţurile-n fum şi zgură

totuşi găsind că nu mai trebuie aceste
nu există naufragiu ci numai tempeste

reflexie

fii întotdeauna mai bătrân decât pari
dar tinereţea ta să nu se năruiască
drieteniile luând de la cei mari
cu ştiri de minte strămoşească

ca un izvor sorbit de albie matură
adică fluviu scurs în ocean bătrân
te-nclină cu nevroza strânsă-n gură
până cei morţi la morţi râmăn

fără încredere priveşte fiul care
prea ascuţit de tată el ascultă
tocită este viaţa sa şi-i pare
chiar tatălui duşmană că-i adultă

aceste cuvinte o nouă lume scoate
la lumina care vreme bună-mparte

remediu

văzut-am la stoici ce nu se mai ştie
din trepte de cuget – dureri-resemnări
cu care se-ncearcă în truda cea vie
poetica lege de-avânt şi sperări

şi dat-am din ea la bogaţii de fire
un fir de la parce de la mine oftat
cu care se-nvârte lumea pe spire
şi-i ţine de cald după ce sunt uitat

ca odiseu rătăcesc visându-mă acasă
la femeie cuminte de munci săturată
când aşteptările pus-au pe masă
iubirea ca hrană şi ura ca rană

acestea sunt bune pentru cei de pământ
cu alinarea durerii prin dar de cuvânt

punct de vedere

pe pământ stau cuminte
cu tine alături ca nimic
fiindcă-i răutate-n minte
ca şi-n instinctul inamic

din setea mare de-a trăi
înşelăciuni să adunăm
se construieşte bine-n zi
ca răului să ne plecăm

aşa aştept subtil răspuns
ades în versul invocat
spre înţeles uşor pătruns
în cugetarea de climat

iraţionalisme pe cântar
împart vieţii mult amar

regret final

văd frumoaso cum se întâmplă
minuni în care ignoranţii ajung
importanţi fără dureri sub tâmplă
acord găsind la cei ce-mpung

mulţumesc seduso că nu ai uitat
că la o trădare orice gest e mic
deşi-l crezi mare dacă s-a păstrat
ca o mărturie-n filele din plic

ştiu că n-am dreptate fără a muri
de aceea moartea este lege-n drept
ea se scurge-n lume pentru a se şti
omul de pe cruce de-i Sfânt sau Deştept

îmi pare rău semeaţo că ce ai iubind
seamănă cu moartea ce slujeşti trăind

rigiditate

când paranoia funcţionează bine se adună
idei în minte precum prundişul în betoane
şi astfel fixitatea se preface într-o bună
splendoare de-ameţeli sau de frisoane

şi cine poate să convingă spre contrariu
ce aparţine unei sclavii sub hard & fast
nici conştiinţa rol nu are în scenariu
fiindcă şi morala e pierdută manifest

dar dacă autocritica se iveşte-n cale
speranţa de eliberare din robie poate
să scoată noi produse din furnale
nu numai fum din flăcări colorate

când sunt fixist şi mă comport ciudat
o fac fiindcă lumea pe sine s-a uitat

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Constantin Enianu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.