Puiu Costea – Crucea de rouă

Puiu CosteaCe rost au vorbele?… Timpul îngăduie încă să mai uzăm de ele. Cât timp nu poți să-ți scoți inima în palme ca toți să se strângă în jurul ei să vadă, pe viu, ce vrea ea să spună, vorbele încă mai zăgăzuiesc zarea. După urme îi spuse, mereu ne cercetează ochiul TĂU DOAMNE.
Agoniseala dorințelor, supărări uitate, bucurii zidite-n amintire, toate se smălțuiesc în vorbe și, ele, vorbele, știu să dospească în suflet, crescând sub căldura din interior.

Tot ce era mai bun și mai frumos, am adunat în vorbe: drumurile noastre prin pădure, flori culese la margine de drum, îmbrățișări rostogolite prin iarba plină de clorofilă, bucăți de soare aruncate prin crengile unui luminiș și imagini disparate înregistrate pe retina parbrizului.
Acum număr toți spinii din tălpile zilelor, număr nopțile când te-am visat, număr genele care-ți adâncesc privirile și număr distanța ce ne-apropie. Doamne, cât e de greu să numeri!… Și mereu e câte ceva de numărat: un început de zâmbet, o privire cu care ai scris în inima mea un gest imperceptibil.
Fiecare desfacere de aripă, fiecare lacrimă șlefuită de vis duc meridianul sufletului către un alt spațiu. Acesta, poate fi o după-amiază, o frântură de dimineață în care gândul se anină de o speranță, duminici incolore și fără personalitate, drumuri bătute de potcoava norocului, așteptări în care stelele se regăsesc împătimite de dor. Numai Dumnezeu e deasupra noastră căci aici, pe pământ, nimeni și nimic nu va putea schimba sensul în care înoată clipei acestei curgeri.
Pătimind acum în Săptămâna Patimilor, încolțesc lumina cu care dezleg cuiele înfipte în realitățile unei cruci de rouă.

*n.r. vol. Femeia din vis
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Puiu Costea și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.