Adrian Alui Gheorghe – ,,Supravieţuitorul” şi alte poeme

                      … şi femeia a creat bărbatul

                      I.

Poți să scrii un poem de iubire împotriva iubirii?
mă întreabă vecinul meu partenerul de șah plictisit
tot timpul de prezența femeilor și a poeziei
sub forma ei
                   decantată când toată lumea urlă când comunicarea
se face prin
cartea de credit și contul din bancă prin cadavrele
înțolite ale oficialilor pentru care nu găsești suficient
                  pământ ca să-i îngropi și mestecându-și țigara
aproape
                  stinsă cu gust de măr putrezit în viscerele mari ale
                  toamnei – ,,… când eram mic trăiam pentru iubirea
perfectă
                  dar o mare iubire este a tuturor ca o ploaie viața
întreagă
este istoria unei infidelități”. 
am râs.
măștile cele mai durabile sunt de cuvinte.
le așterni pe hârtie pe chip
supraviețuiesc de multe ori trupului abandonat
garanție în schimburi de fleacuri de valori
răstignit în camera mea obscură developând memoria
un miros greu de amintire ușor învinețită un tablou de Manet
copiat
stângaci de un pictor care se inspiră în general din
peisajul ferestrei deschise mereu același
adăugând de la el
doar lumina în nopțile în care se entuziasmează de propria
neputință artistică/ în imagine o femeie pământ
în care
nu se sprijină nici o rădăcină culori foșnete rama traversată
de carii – și aprinzându-și iarăși țigara ce degete
lungi
iscoditoare aproape conștiente de rostul lor în lume –
„Prima femeie din viața mea nu a fost a mea ci a tuturor …”
carnea intră în suflet ca lumina prin gratiile ferestrei
fragul țigării se maturizează brusc seamănă cu
moartea unei
stele în spațiul de microbi de viață al pământului
în eterul
plin de voci care se urăsc se iubesc se împreună
deasupra
tuturor o lume atât de largă încât ceea ce știm stă în
vârful degetelor dispare prin presiune la durere.

                               II.

M-am născut în vara anului 1958. Poate fi asta
o recomandare? Sunt fructul iubirii sau al
neputinței
Mă bucur acum sunt în viață trăiesc în exil am intrat
deja în câteva intimități de oameni ca și cum aș recunoaște
că lumea e stranie prin lipsa de participare la tot
ce e straniu ne frecăm pântecele unul de altul pielea
oasele pe ruinele unor vechi imagini cresc ochi noi
punem într-un anume fel cuvintele pe hârtie pe buze
ne iubim aerul ne aspiră ne elimină în ritmul unei inimi
presimțim infarctul. toate acestea par a fi spuse deja
e noapte și (vai) numai noaptea e plină de adevăruri
de panglici de pânze de păianjeni de vâsc de întuneric
tramvaiul care trece orbecăiește ca împins de o
predestinare de frică spre adăpostul unui bec îngândurat
o femeie tropăie pe fereastră – ce caută o femeie în
întuneric? În iunie în viscolul de stepă al străzii
răscolite (toate femeile își pierd fecioria în iunie
cu nonșalanța cu care și-ar uita umbrela în tramvai) –
până la capăt noaptea e trupul de carne al unei zile
până la capăt tramvaiul își îmbrățișează cei câțiva
pasageri pe care omenirea întreagă pare a-i fi abandonat
sacrificat din rațiuni secrete de frică din calcul rece.
eu stau în așteptare. luna e sus dar raza nu vine.

                             III.

Dar ce lume e aceasta în care toți se cântă pe ei înșiși
se pictează unul pe altul se spionează și chiar
putrezind în cădere nu uită nimic din orgoliosul moment
al nașterii țipătul umed am văzut un film din anul 1956
pe când eu nu eram decât o poveste de dragoste poate
emoționantă
el picta chipul unei femei pe care – n-o întâlnise
vreodată și când tabloul a fost gata când pregătea
într-o
expoziție sfoara banală cu care să agațe tabloul
a zărit-o prin geam trecea ușor crispată de un
simțământ nou el abandonează pânza lângă perete
iese în stradă
panicat o urmărește/ lucrul acesta este dureros pentru
cineva care nu era născut în anul acela să vezi ceva
din iubirea din care te-ai născut un sentiment general
iubirea ca o imagine a morții din care ai venit
sau poate mișcarea pe bandă de celuloid care transformă
anorganicul în resturi de memorie/
sau femeia care se considera preoteasa unei mari
iubiri
într-un parc vara împreună cu stângăciile unei furtuni
un bărbat adormit pe o bancă țipând: treziți-mă până
nu dispar în vis! apoi chiar dispărând femeia l-a urmat
poate să pară vetust – desfoliindu-se încet-încet
abandonând arhitectura mea rațională eu însumi
întrebându-mă dacă nu din mine răsar noaptea și
zorile.
sau numai noaptea

Fratele meu, străinul

E toamnă și fructele nimicniciei noastre
se pârguiesc unul câte unul cad mai apoi
ca picuiri de sânge în turbinele melancolice
nu iertăm vieții acesteia nimic ochi
pentru ochi dinte pentru dinte
nu mai există nici o ieșire din lume
vechile uși stau cu trupuri de nisip
în gură le mestecă leneș verdele somn
al câmpului se scufundă odată
cu iubirile prea retorice
în locul gol înghesui clipe
răzbunări atât de meschine
pentru morțile care
nu prevestesc nimic.

sunt un exilat

care trăiește de pe urma impresiilor din copilărie
deși viața a continuat să creeze noi posibilități
de adaptare la o atât de insolită situație
când cu fiecare naștere
pământul se îngustează
este în pericol
când sinucigașul salvează aparențele
scoțând limba la toate amănuntele
care țin lumea captivă
când piromanul bea dimineața gura de gaz
cu care ar fi trebuit să incendieze pământul
naștere, naștere
dacă pe mine m-ai aruncat în lume
mamei mele ce i-ai mai lăsat?

trăiesc de parcă mi-aș supraviețui
după o întâmplare devastatoare
fratele meu străinul trece strada îl
urmăresc sunt paznicul acestei realități
care nu ar putea să fugă în nici o altă lume
prea mult amestec de vis și viață
de străzi cu destinul îndoit după garduri
îl bat pe umeri hei uite ți se deșiră
trupul ți se face sângele drojdie pe
fundul ochilor mlaștini de cuvinte ți se
usucă pe limbă; dar el se strecoară printre
vinele mele ca un cuțit care a îngânat labirinturi:
necredința mea stârnește clopotele toamnei
cu atât ne putem alege locurile acestea
imaginate
gânduri peste care nu a călcat încă
picior de om
din lutul lor cresc ierburi
care stau gata să ne săgeteze.

Războiul continuu

Creștem exact. Se bucură mamele. Nici un război
nu e mai mare ca plânsul.
,,Voi soldățoi proști săpați ca lumea gropile
cât mai adânci
să încapă plânsul unei singure mame”

Dar nu se aude nimic. Bat tunurile dintre
pleoape.

Exilul şi frica

Toți în jur erau aproape morți. Li se vedeau
prin piele oasele moi ale unei vieți
fără capete li se zăreau buzele printre cuvinte
amenințând ceea ce încă păreau să fie

jilave dealuri gata să se surpe în hăul
mutilat de meteoriți. eram toți adunați
la cină. comunicam ca înecații trecându-ne
salate de alge unul altuia cu mișcări unduioase de apă

până dimineața am tot sperat că suntem
reperați din univers de un ochi de o mână
că poate cineva ne visează ridicându-ne
până la malurile pleoapelor să ne încurajeze
………………………………………………..
până dimineața am tot sperat. apoi toți anii
care au urmat încet abstractizându-ne
ca niște răspunsuri la întrebări imposibile de pus.

Inventar final

Oamenii săraci care pun mare preț pe propria
cinste și pe care astfel nimeni nu o cumpără

oameni frumoși de pe chipul cărora
frumusețea
se scurge la canal odată cu vâltorile zilei

oameni nebuni care trăiesc într-o altă
dimensiune
pe care numai Dumnezeu a cunoscut-o
inventând lumea

oameni deștepți care se iluzionează
la fiecare venire a nopții

oameni care-și vând bolile doctorilor
pe mai nimic pe resturi de viață

oameni politici care-și împart casa
cu dușmanii de moarte

oameni negustori care dau jumătate de lume
pentru cealaltă jumătate și apoi
se întreabă ce au câștigat

oameni artiști care nu știu unde este ascunsă
lumea care li s-a promis la naștere

oameni singuri care își suficienți
lor înșiși

oameni vicioși care par inventatorii
unor religii personale

oameni îndrăgostiți care-și împart trupul
cu Dumnezeu

oameni lume popoare. dacă e loc în carusel
cursa-i pe gratis. urcați. bâlciul continuă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adrian Alui Gheorghe, Articole și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.