Mihaela Oancea – versuri

Mihaela OanceaStăpâna regatului de nea

Pe dealuri, în fapt de seară,
Norii-au început să cearnă
Flori gingaşe, roi de albine –
Dalb alai de crinoline.

Iepuraşii au ciulit
Urechiuşele de-argint,
Căci de sus, de pe colină,
Cobora mândra regină.

Şi venea grăbită-n cale,
În straie de sărbătoare –
Acuarelă cu sclipici
Să-i încânte pe cei mici.

Beţigaş de jad avea
Şi-ndată ce-l rotea
Apăreau din crisalide
Fluturi cu aripi lucinde.

Aşeza-n strat generos
Omăt moale şi pufos,
Dăruia salbă, brăţară,
Brazilor, pe drum de ţară.

Le punea globuri, beteală,
Cutiuţă muzicală,
Daruri multe, acadele,
Tot să te înfrupţi din ele!

Din troiene fragede,
Căprioare sprintene
Ieşeau suple, pe furiş,
S-o zărească-n luminiş.

Sania-i cu reci tălpici
Era trasă de-opt pitici,
De stăpână răsplătiţi
Cu dulciuri şi cu simiţi.

Şi-a trecut iute regina
Fermecata şi calina,
Sus, spre cerul stânjenel,
Tot sunând din clopoţel.
*
Crăciun în straie maramureşene

La poalele muntelui,
În Ţara Lăpuşului,
Pe uliţe-n cătun,
Aleargă vijelia;
Cu un buhai bătrân
Şi-arată măiestria.
Îmbracă cerul nopţii
Azi straie argintii,
Îmbrăţişând năpraznic
Întinderi reci, pustii.
Ornate-n nea,
Cu mici frontoane,
Odăi stau luminate
În tindă cu lămpioane
De pavăză în noapte.
Alai de ceteraşi voinici
Colindă pe-nserate,
Cu zongore, flăcăi falnici,
În straie horbotate.
Vântul acum a adăstat
Ca ceteraşii-n poartă,
Timp numa’ bun de colindat
De ţâpurit şi de urat
În noapte binecuvântată.
Se pierd în zare glasuri vii
Şi se- mpletesc fuioare,
Pe plai străbun, al muntelui,
În paşi de sărbătoare.

*
Redempţiune

Neputinţa scrijeleşte-adânc
În orbite orbecăinde,
Obosită
De încercarea de-a te face
Să vezi.
Un hău amar, nedrept,
S-a statornicit în amintire,
Suspendându-ne-n suspine
Ce-şi plimbă trupuri jilave
Prin consistenţa lichidă
A ochiului.
Trădarea o simţeam în nări
Cu miros de îngeri carbonizaţi,
Răsfiraţi pe-o scenă adumbrită,
Fără public spectator.
Cine-a greşit?
Cine şi-a uitat sufletul?
Neînţeles, devotamentul zace
Încătuşat,
În pivniţa tăcerii,
Cu mâinile julite,
Şi-nfometat de sens.
Buruienile-au crescut sufocant…
Mai există pe lume
Redempţiune?

*
În mantaua solitudinii

Timpul fluieră a pagubă
În gara din care niciun tren
Nu mai pleacă.
Uitarea mai colindă, domoală,
Bezmetice coridoare părăginite
Şi socoteşte răbdătoare cupeurile
Căptuşite de golul absenţei.
Trupurile trenurilor de călători
Zac abandonate pe şine
Răspândind fetid miros de carne arsă.
Rareori, vântul leagănă-n zadar
Tăbliţele corodate
Pe care se-odihnesc
Cu litere de-o şchioapă
Destinaţiile.
Fără ţintă, amarul înaintează
Pe gerul nemilos
De-a lungul liniilor ferate…
Îşi ridică gulerul mantalei
La care ţine nespus
Întocmai ca funcţionarul acela, Akakievici…
Se-aşază şi-aşteaptă finalul poveştii,
Acolo, în gara din care
Niciun tren nu mai poate pleca.

*
Confuzie în zbor uranic

În jocul veşniciei,
Credeam că e fiecare
Reflexia celuilalt.
Învăţasem limbajul acvilelor
Când privegheam îngerii
Năpădiţi uneori
De ramurile vigilenţei
Încovrigate de nesomn.
Ne plimbam desculţi
Prin dumbrăvile răcoroase-ale lunii,
Iar zâmbetul nostru
Îşi multiplica gracilele celule.
Azi…stăm ghemuiţi
Pe buza aceasta de lume,
În vreme ce bătrânii
Se duc să moară cuminţi,
Să nu devin-o povară…
Notele sonatei autumnale
S-au deşirat
Lovind cadenţat
Podeaua de vise.
N-a fost, dragul meu,
Decât o confuzie
În zbor uranic.

*
Nedreptate

Gândirea ţi-e pătrunsă
de meşteşugite cuvinte
cu degete marmorate
ce strâng insistente,
într-o îmbrăţişare de cleştar,
cercurile nemărginirii.
Ele-au plămădit-o
pe nereida Galateea
din oseminte sfinte
de stări blagoslovite,
născând eternul Pathos.
Alţii-au adus matriţe
rătăcite-n bolnave peniţe –
şi-au fost aplaudate…
Prietene oropsit,
ce zeu nătâng a putut
să te-arunce-n uitare?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mihaela Oancea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Mihaela Oancea – versuri

  1. Sava Sifora zice:

    Stimată Mihaela, mulţumim pt.: adevăr, nostalgie şi frumuseţe ninsă-n versuri.

Comentariile sunt închise.