Nicolae Labiş – poeme

Nicolae Labis Mioriţa
Pe-un picior de plai , pe-o gura de rai ,
Zbuciumat se plange fluierul de fag .
Inima ma strange si-mi patrunde-n sange
Acest cantec dureros si drag .

Stelele faclii , pasarele mii ,
   Jalea-si descanta-n fluierul de os . . .
   tainic isi framanta cadentarea sfanta
  Acest cantec trist si luminos .

Se ingana lin linisti in arin ,
Tremura la stanca fluierul de soc .
Maicuta batrana cu braul de lana ,
Ce mai cati batutul de noroc ?

Braul tau din copci s-a desprins tarzii ,
Pasii ti-i inseamna pe carari de luna . . .
Pentru ce si astazi lacramezi si vii
Cand la stana fluierele suna ?

El cu ochii ca mura , tras ca prin inel ,
El , cu plete negre-n vanturi scuturate ,
N-are sa mai poata mandrul ciobanel
Inaintea ta sa se arate . . .

Ochilor tai tulburi pentru veci li-i dat
Leganat pe triluri , palid , sa il vada ,
Pasilor sa-l cate pentru veci li-i dat
In padurea lunga de balada . . .

Ostenesti . . . O clipa numai sa te-opresti .
Odihneste-ti ochii in afund de zare . . .
Vai , pe zare-s nouri-turmele ceresti-
Si-auzi glasul tragicei mioare . . .

De ce fugi pe campuri , dupa ce chemari ?
Despletit ti-i parul -alba valvaie . . .
Vezi , de vanturi dusa , s-a topit sub zari
Miorita laie , bucalaie . . .

Pe-un picior de plai , pe-o gura de rai ,
Stau cateodata impietrit si mut
Sa-nteleg o clipa nentelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut . . .

***
Bătrânul pădurar

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.

Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.

Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă –
Noi începuturi triste de viaţă.

Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni şi veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

***
Am iubit…

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie…

Reclame

Un gând despre „Nicolae Labiş – poeme

Comentariile sunt închise.