Cezar Petrescu, in memoriam

Cezar PetrescuBiografie

Cezar Petrescu (născut la 1 decembrie 1892 la Hodora-Cotnari în judeţul Iaşi, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu, profesor la Școala agricolă Trifești lângă Roman, unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903. Urmează liceul la Roman și apoi la Iași, unde își ia bacalaureatul în anul 1911. Obține licența în drept în anul 1915. Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – colaborare cu M. Nivicov) era, în momentul instaurării regimului comunist, un autor cunoscut, iubit de publicul larg, dar privit cu mefienţă de critici literari (îndeosebi după ce G. Călinescu, iritat de popularitatea sa, îl descalificase drastic, printr-o comparaţie cu Camil Petrescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941). În acelaşi timp, avea un „dosar curat”, întrucât scrisese necontenit, toată viaţa (câte zece-paisprezece ore pe zi) şi nu găsise, practic, răgazul să facă şi politică, asemenea altor scriitori. Drept urmare, a fost trecut pe lista celor care ar fi putut sluji, prin scrisul lor, politica partidului comunist şi, într-adevăr, el a intrat fără prea multe probleme de conştiinţă în joc, adaptându-se din mers la exigenţele „realismului socialist”. A făcut călătoriile de rigoare în URSS (care în epocă erau un fel de ritualuri de iniţiere şi purificare) şi a fost cooptat, cu un rol mai mult decorativ, în Comitetul

naţional de pregătire a Festivalurilor mondiale ale tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, în Consiliul Naţional al Păcii din RPR, în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor etc. În 1956 a fost ales membru al Academiei RPR. A primit ordine şi medalii, a fost laureat al Premiului de Stat, fără a deveni însă cu adevărat un demnitar al regimului comunist. A lucrat şi şi-a făcut proiecte de organizare şi extindere a vastei sale opere până în ultimele zile ale vieţii. La 6 februarie 1961 îi scria, din spital, editorului şi exegetului său, Mihai Gafiţa: „Sper că peste o lună, când medicii mă vor învoi, să mă întorc la Buşteni (i se permisese să-şi păstreze vila din Buşteni, cumpărată în 1937, ca loc de refugiu pentru elaborarea în linişte a cărţilor) să reiau lucrul la Înseninare – chestie, sper, de vreo 7-8 săptămâni.” A murit în dimineaţa zilei de 9 martie 1961.

Superficialitate voioasă

Stând de dimineaţa până seara la masa de scris, Cezar Petrescu nu observă, nici în 1945 şi nici în anii imediat următori, că în România totul se schimbă. În virtutea inerţiei, scrie şi publică romane de exact aceeaşi factură cu cele care au fost best-sellers înainte de război.
În 1945 îi apare, de pildă, romanul Adăpostul Sobolia, compus după o reţetă folosită de zeci de ori cu succes în deceniile trei şi patru. Un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiţi, cu un destin nefericit. Este vorba, în fond, de o combinaţie de gazetărie de senzaţie şi literatură melodramatică, scrisă cu vervă şi cu o eleganţă stilistică bine însuşită, practicată firesc. În romanul la care ne referim , evenimentul îl constituie bombardarea Bucureştiului, în primăvara anului 1944, de aviaţia anglo-americană, iar cuplul de îndrăgostiţi este format din Lalu Măldărescu, un intelectual matur, întors de pe front într-o dispoziţie sufletească neagră-sarcastică (pentru că fusese părăsit de soţia lui în favoarea unui om de nimic şi, în general, pentru că îl dezamăgise lipsa de idealuri a contemporanilor) şi din Lavinia Madu, o femeie care se dedică salvării victimelor războiului, deşi este ea însăşi fragilă şi are nevoie de ocrotire.
Tot în 1945 lui Cezar Petrescu îi apare romanul Războiul lui Ion Săracu, scris la persoana întâi, într-un stil intenţionat naiv şi popular, pentru a se crea impresia că întreaga relatare i-ar aparţine sergentului Ion I. Săracu, aflat în spital, în primăvara anului 1945, după ce fusese rănit sub zidurile Budapestei. Ion I. Săracu (nume generic al ţăranului român), cu modul lui simplu, neconvenţional de a vedea lumea, oferă romancierului posibilitatea de a dezeroiza şi uneori de a satiriza războiul – cu menţiunea însă că imitarea logicii şi limbajului unui om de la ţară nu-i reuşeşte lui Cezar Petrescu.
Alt roman „antebelic” demn de menţionat scris după război este Tapirul (în două volume, apărute în 1946 şi, respectiv, 1947). Binecunoscuta figură a intelectualului inadaptabil, din care Cezar Petrescu şi-a făcut adeseori personajul principal al romanelor asle (probabil şi sub influenţa sămănătorismului, de care nu s-a putut niciodată elibera complet), poartă în acest roman numele Neagu Tomaziu, predă geografia ca profesor de liceu şi este, bineînţeles, un înfrânt, din cauza idealismului său, incompatibil cu materialismul – cum să-i spunem altfel? – vulgar al epocii. Romanul este plin de lovituri de teatru (de exemplu, Neagu Tomaziu se îndrăgosteşte de o tânără fermecătoare care se dovedeşte a fi fiica iubitei lui de altădată) şi suferă de ceea ce s-ar putea numi un romantism ieftin, dar cuprinde şi multe observaţii pătrunzătoare în legătură cu moravurile epocii. În plus, fiind scris cu antrenantul dinamism lingvistic al lui Cezar Petrescu, cu acel aplomb al frazei care ne creează iluzia că romancierul este o autoritate în toate domeniile posibile, ne captivează în timpul lecturii.
Scrierile lui Cezar Petrescu din această perioadă (ca, de altfel, toate scrierile sale) sunt lipsite de profunzime. Însă ele au meritul de a aduce culoare, exuberanţă şi o voioasă superficialitate într-o literatură obligată să treacă la reprezentări în alb-negru, la o fantezie raţionalizată şi la o gravitate obligatorie.

Scriitorul şi umbra lui

Cu o întârziere de câţiva ani, chiar în momentul când risca să devină suspect şi să fie eliminat de pe scena vieţii literare, Cezar Petrescu a înţeles că trebuie să-şi revizuiască felul de a scrie şi a procedat imediat la această revizuire, avantajat (!) de faptul că era lipsit de o clară conştiinţă estetică. Inepuizabila fantezie epică, uşurinţa de a compune fraze (o uşurinţă de prestidigitator, care scoate panglică după panglică din mânecă), ca şi o mobilitate intelectuală dusă până la cameleonism i-au asigurat posibilitatea tehnică de a se converti.
Un rol important în coruperea sa l-a jucat Mihai Gafiţa, care, uzând de prerogativele de editor şi de critic literar, i-a devenit un fel de consilier. Mihai Gafiţa – expert în doctrina estetică promovată de partidul comunist, o doctrină caricaturală, dar luată în serios şi studiată în şcoli şi facultăţi – l-a sfătuit pe Cezar Petrescu să-şi rescrie opera dinainte de război, modificând-o după normele „realismului critic”, iar noile cărţi să şi le scrie în conformitate cu exigenţele „realismului socialist”. Abilul şi persuasivul consilier a fost un fel de umbră a scriitorului în ultima etapă a vieţii acestuia (cam ceea ce a fost şi Paul Georgescu pentru Mihail Sadoveanu). La unele meciuri de fotbal se întâmplă ca un jucător să primească sarcina de a-l „marca” pe un jucător foarte bun, periculos, din echipa adversă. Aşa l-a „marcat” Mihai Gafiţa pe Cezar Petrescu.
Rezultatul? În ceea ce priveşte rescrierea operei „dinainte” s-a realizat foarte puţin, întrucât scriitorul, prin temperament, nu avea răbdare să revină asupra unor texte (dacă ar fi avut, probabil că ar fi eliminat şi foarte multe neglijenţe de ordin stilistic, ca şi un anumit caracter gazetăresc al creaţiei sale). În schimb, Cezar Petrescu a devenit un productiv autor de texte propagandistice. Începutul l-a făcut cu nuvela Două inimi tinere, publicată în 1951, demonstraţie puerilă a dispariţiei conflictelor interetnice în condiţiile socialismului (Onuţ o salvează de la înec pe Rujica). Altă nuvelă, Nepoata lui moş Ursachi, apărută în 1953, se înscrie în campania propagandistică dusă în favoarea colectivizării agriculturii (o fată curajoasă, „din popor”, Zamfira îi înfruntă pe „chiaburii” Vasile Hârciog, Tase Modoran şi Picu Ilişescu). Ambele nuvele sunt incluse în volumul, masiv, Vino şi vezi, din 1954, alături de altele, de aceeaşi factură. Nuvela de la care s-a împrumutat titlul volumului ne înfăţişează procesul „lămuririi” (cuvânt-cheie în epocă) unui bătrân ţăran, Dumitrache Urcan, pe parcursul vizitei pe care o face fiului său, sondor pe Valea Prahovei. Ideea autorului: este de ajuns să „vezi” realizările socialismului ca să rămâi – instantaneu şi pentru toată viaţa – convins de superioritatea lui faţă de capitalism.
În ton cu I. Ludo, V. Em. Galan şi cu toţi cei care mai satirizau în epocă democraţia burgheză, Cezar Petrescu publică în 1955 nuvela Ai noştri ca brazii, în care persiflează grosolan şi nedrept alegerile de altădată.
Romanul Războiul lui Ion Săracu este curăţat – ca un măr de părţile putrede – de „reminiscenţele concepţiei burgheze” – şi integrat într-un nou roman, Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, 1955 – în care protagonistul, maturizat din punct de vedere politic, ajunge preşedinte de gospodărie agricolă colectivă.
Nu merită să ne aplecăm şi să mai extragem şi alte cărţi sau broşuri din mormanul de maculatură produs de Cezar Petrescu în această ultimă parte a vieţii lui. Dar se cuvine să menţionăm că la moartea sa a rămas, printre altele, în manuscris un roman de aproape 3.000 de pagini (şi totuşi neterminat), Vladim sau drumul pierdut. Din acest voluminos manuscris, Mihai Gafiţa a făcut ulterior, când autorul nu mai exista, un roman de cinci sute şi ceva de pagini, purificat de orice tristeţe demobilizatoare. În intenţia lui Cezar Petrescu, Vladim sau drumul pierdut urma să fie o cronică a societăţii româneşti din secolul douăzeci. De altfel, scriitorul a făcut mai multe tentative de a-şi organiza întreaga operă ca pe o vastă cronică a societăţii româneşti din ultimele două secole, având ca model opera lui Balzac. Aceste tentative însă au eşuat, neavând acoperirea în valoarea literară a romanelor.
Cezar Petrescu a fost un talentat autor industrios (după cum s-a mai spus). El a decăzut însă de la condiţia respectabilă a unor W. Somerset Maugham sau Georges Simenon la aceea, nedemnă, a unor Mihai Novicov sau Vera Hudici. Cea mai mare umilinţă la care a consimţit a fost aceea de a se angaja să scrie un roman cu titlul Înseninare în replică la propria sa carte – şi anume cartea care l-a făcut celebru -, Întunecare. Moartea l-a împiedicat să-şi ducă la îndeplinire această intenţie.

Alex. Ştefănescu – Romania literara

***

Opera lui Cezar Petrescu cuprinde circa 70 volume – romane , nuvele, piese de teatru, proză fantastică și literatură pentru copii, studii, note de călătorie și memorialistică.

Rodul pământului
• Scrisorile unui răzeș, 1922
• Război și pace
• Întunecare, 2 vol., 1927 – 1928
• Ochii strigoiului, 1942
• Plecat fără adresă
• Sosit fără adresă
• Capitala care ucide (temă semănătoristă)
• Calea Victoriei, 1930
• Greta Garbo, 1932
• Duminica orbului, 1934
• Carlton
• Oraș patriarhal, 1930
• Ciclul 1907 – Mane, Tekkel, Fares, 1937
• Noi vrem pământ, 1938
• Pământ … mormânt,
• Comoara regelui Dromichet, 1931
• Aurul negru, 1934
• Apostol, 1933 și 1944 – Scris în memoria primului sau dascǎl, Nicolae Apostol .

Literatură pentru copii
• Fram, ursul polar, 1931
• Cocârț și bomba atomică, 1945
• Pif – Paf – Puf, 1945
• Omul de zăpadă, 1945
• Iliuță copil, 1945
• Neghiniță, 1945

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cezar Petrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.