Constantin Enianu – Îngeri întrupaţi: Baletul rus

Alcătuite din ruşi refugiaţi în Europa, Baletele Ruseşti, care nu s-au manifestat în Rusia, au devenit vedete internaţionale. În cele din urmă, au ajuns în SUA şi au format un public al baletului, anterior inexistent. Povestea lor e povestea naşterii baletului modern, baletul aşa cum este cunoscut în zilele noastre, început la sfârşitul anilor 1920, la Paris, cu un grup de fetiţe rusoaice sărace ce visau o viaţă de dans. „Când am fugit din Rusia, ca mulţi alţi refugiaţi, am trăit în condiţii foarte vitrege. Cînd aveam şapte ani, mama m-a apucat de ceafă şi m-a dus la lecţii de balet. Nu mi-a plăcut. Era mai distractiv în curtea fabricii, să mă caţăr în copaci şi să arunc cu pietre în copii. Dar nu mă puteam împotrivi mamei.”(Irina Baronova). „Şi mama, ca şi mulţi alţi refugiaţi ruşi din Paris, orice familie care avea copii dorea ca aceştia să înveţe baletul. Am mers la Preobrajenska (Olga Preobrajensca, n.n.). Ea avea unul dintre cele trei studiouri bune, în tradiţia Şcolii Imperiale de Balet. Aveam opt ani. Mi-a ridicat fusta, s-a uitat la genunchii mei şi mi-a spus: «Trebuie să-ţi îndreptăm genunchii.» Apoi, privindu-mi spatele, a zis: «Ai spatele drept, vino la clasă.». Am fost dusă la dna Preobrajenska şi am fost îngrozită. Era prima dată când vedeam un studio, oglinzi, bare, mulţi elevi.”(Tamara Tchinarova). Şi pasiunea pentru balet avea să vină pe parcurs.


Deşi micile rusoaice au muncit din greu să se perfecţioneze, la sfârşitul anului 1929 viitorul lor în dans nu era promiţător. Unica mare companie de balet din Europa tocmai se prăbuşise. Acesta era Baletul Rusesc al lui Sergei Diaghilev, un rus exilat la Paris, care timp de 20 de ani a adunat cei mai mari artişti ai vremii. Nijinski, Balanchine, Stravinski, Picasso, Matisse şi Ravel, sunt doar câţiva din cei ce au creat stilul baletului lui Diaghilev. Producţii inovatoare din avangarda muzicii, mişcării şi scenografiei. Diaghilev a avut aşa o influenţă, încât la moartea sa fulgerătoare, în 1929, mulţi au crezut că baletul va muri împreună cu el. Balerinii au ajuns să moară de foame, întrucât nu aveau de lucru. Dar, în 1931, doi bărbaţi şi-au anunţat intenţia de a reînvia Baletul Rusesc: colonelul rus, Vasili de Basil, care se considera următorul Diaghilev şi Rene Blum, un francez cultivat, ce regizase balet la Opera din Monte Carlo. De Basil şi Blum şi-au intitulat corpul „Baletul Rus de Monte Carlo”. Ei au angajat mulţi dintre balerinii şi coregrafii lui Diaghilev, împreună cu costumele şi decorurile predecesorului, recrutând apoi şi talente noi. George Balanchine a devenit celebru drept coregraful lui Diaghilev. Apoi, ca maestru de balet al lui de Basil şi Blum, avea să umple rândurile companiei într-un mod neprevăzut. El a recrutat balerine foarte tinere din şcoli.
În ianuarie 1932, Baletul Rus de Monte Carlo s-a reunit prima dată. Compania avea doar patru luni să pregătească marele debut. Ca maestru de balet, Balanchine avea un plan riscant. Dintre toate balerinele, a ales trei fetiţe rusoaice drept staruri: Tania Riabouchinska, Tamara Toumanova şi Irina Baronova. Acestea aveau să poarte o responsabilitate mult mai mare decât vârsta lor. Însă, în mare măsură, succesul Baletului Rus de Monte Carlo a depins de aceste trei fete anonime, care, pe 12 aprilie 1932, au deschis prima stagiune de balet. Criticii au şi pornit a spune că baletul trăieşte din nou, considerând Baletul Rus de Monte Carlo moştenitorul lui Diaghilev. Atunci fetiţele rusoaice au devenit vedete, iar presa le-a poreclit „Copilele balerine”.
De la primele stagiuni, Baletul Rus era divizat între diferite viziuni artistice. Maestru de balet George Balanchine se lupta pentru glorie cu alţi patru mari coregrafi din vremea lui Diaghilev: Michael Fokine, Vaslav Nijinski, Bronislava Nijinska şi Leonide Massine. În 1932, trei dintre aceşti coregrafi mai lucrau încă, fiind forţe puternice ale Baletului Rus de Monte Carlo. Leonide Massine nu a fost doar un coregraf, ci şi un balerin impresionant, cu numeroşi admiratori în lume. În 1932, el era considerat cel mai mare coregraf al lumii, abordând un stil detaşat de baletul clasic. „Massine i-a promis lui Diaghilev că va crea o sută de balete. Între timp, a creat în jur de 113. Erau pline de inovaţii. Fiecare balet avea alt stil, o altă tehnică, alte caracteristici, o altă dispoziţie.”(George Zoritch, Prim-dansator). „Massine nu era uşor de descris. Cred că el descoperea mereu ceva nou. «Roşu şi negru» este uimitor. Felul în care eram aruncată în aer, cum trebuia să merg pe poante cu spatele arcuit sau încovoiată. Era cel mai modern stil de dans care fusese creat.”(Alice Markova, Prim-balerină). Talentele lui Massine erau adorate de Blum şi de de Basil, care şi-ar fi dorit ca el să fie mai mult decât coregraf. Fiindcă prima stagiune se încheia, directorii au trecut la un plan secret de a-l înlătura pe George Balanchine şi a-l numi pe Leonide Massine maestrul lor de balet. „În 1932, Balanchine era directorul artistic. Peste noapte, Balanchine a plecat să facă ceva, iar la întorcere l-a găsit pe Massine director artistic. Dacă te gândeşti bine, ruşii nu se purtau prea frumos între ei.”(Frederic Franklin, Prim-dansator). Astfel a început era Massine la Baletul Rus de Monte Carlo.
În vara anului 1933, compania de balet a debutat la Londra, iar Massine a uimit publicul cu o revoluţie în dans, baletul simfonic. Nimeni până atunci nu mai crease balete pe simfoniile lui Ceaikovski şi Brahms. S-a creat şi o rumoare. Criticii erau şocaţi de îndrăzneala de a folosi simfonia în balet. În ciuda controverselor criticilor muzicali, publicul a fost înnebunit. De acum înainte, muzica simfonică va face mereu parte din balet. Conform tânărului coregraf Agnes de Mille, „un balet de Massine devenise o plăcere erotică în vara londoneză, admiratorii ţipând dezlănţuiţi, sărind în sus şi-n jos, bătând în balustrade şi făcând spume la gură.” Venirea lui Massine a adus încă o schimbare a baletului rus. Revenirea pe scenă a Alexandrei Danilova, partenera lui Massine şi prim-balerină din era Diaghilev. Avea 27 de ani şi era la apogeul carierei de balerină. Ea şi George Balanchine fuseseră cândva amanţi, dar în prima stagiune a teatrului, Balanchine refuzase să o angajeze alături de celelalte fete de 12-13 ani, deşi avea succes de public. Leonide Massine era un alt fel de maestru de balet decât Balanchine. Cel din urmă lansase copilele balerine şi a spus că „Baletul e femeia”. Massine a creat roluri importante pentru balerinii din Baletul Rus. Sub conducerea lui, numărul lor a început să crească: David Lichine, Paul Petroff, Roman Jasinsky, Yurek Shabelevsky, Igor Youskevitch, George Zoritch.
În 1933, colonelul de Basil şi corpul de balet au pornit spre America, cu sprijinul unui impresar ambiţios şi convingător, Sol Hurok. Hurok era cel mai puternic promotor de teatru din SUA. Era emigrant ucrainian, aşa că avea baletul rus în sânge. Cu toate că trecuseră 20 de ani de la turneul companiei lui Diaghilev, deşi o generaţie de americani nu deosebea tutuul de piruetă, Hurok a mizat enorm pe noul balet rus. A sponsorizat primul lor turneu în SUA. Marc Platt a fost printre primii americani din Baletul Rus: „Numele meu era Marcel Emil Gaston Le Platt şi am auzit zvonuri că voiau să-mi schimbe numele. Mi s-a spus că toţi cei care intră în trupă îşi iau nume ruseşti. Le-am spus că nu îmi voi schimba numele. Mi-au schimbat numele în Marc Platoff.”
În 1935, celebru în toată lumea, Baletul Rus de Monte Carlo avea la activ trei milioane de spectatori. Succesul companiei a alimentat orgoliul şi cruzimea lui de Basil. El spunea: „Un bun director trebuie să aibă înţelepciunea lui Solomon, tactul unui diplomat şi şiretenia unui şarpe.” La polul opus, Rene Blum se comporta ca un gentleman. Frustrat de stilul autocratic al lui de Basil, Blum a demisionat. De Basil, rămas unic director, se considera cel mai bun, iar acest lucru l-a dus în conflict cu Leonide Massine. În primăvara anului 1937, Massine, foarte discret, a început să-şi organizeze propriul corp de balet. Şi-a asigurat susţinerea financiară a lui Julius Fleischmann, moştenitorul american al imperiului băuturilor alcoolice. În secret, a început să caute balerini. Alicia Markova l-a cunoscut pe Massine când avea 14 ani. Pe atunci Massine era coregraful lui Diaghilev, iar Alicia era cea mai tânără balerină din compania lui Diaghilev. Când Diaghilev a murit, Marcova s-a întors în Anglia, unde a înfiinţat o mică trupă de balet: „Baletul Markova-Dolin”. În vara anului 1937, Leonide Massine i-a făcut o vizită surpriză, unde a făcut noi recrutări de balerini şi balerine. Atunci s-a aflat că Massine îl părăsise pe colonelul de Basil. Acum erau două balete ruseşti: de Basil contra Massine plus directorul companiei lui Massine, bancherul rus Sergei Denham. Cei care aveau legătură cu baletul rus au intrat în război. Massine a câştigat dreptul la titlul „Baletul Rus de Monte Carlo”. Drept răspuns, de Basil şi-a numit trupa „Baletul Rus Original”. Apoi, cei doi s-au bătut pe balerini, forţându-i să aleagă între ei. Colonelul de Basil a rămas cu două dintre cele trei copile balerine: Irina Baronova şi Tania Riabouchinska. Massine a luat alte două balerine, devenite staruri într-un alt mediu, cinematografia. Una era Mia Slavenska. Cealaltă, Nini Theilade. Mia Slavenska a câştigat medalia de aur la Olimpiada Dansului, în 1936. După doi ani, Massine a chemat-o în Baletul Rus de Monte Carlo.
În 1938, toate baletele ruseşti s-au pregătit pentru debut. Massine a adunat balerinii la Monte Carlo, unde avea o problemă. În procesul cu de Basil şi-a pierdut drepturile la coregrafie. Stagiunea începea la Londra, aşa că trebuia să creeze un volum enorm de piese în câteva luni. În trupă se aflau două mari balerine din vremea lui Diaghilev: Alexandra Danilova şi Alicia Markova. Acum Frederic Franklin şi Danilova îşi încep parteneriatul de 20 de ani, în rolurile principale ale celui mai iubit balet al trupei de Monte Carlo, „Gaite Parisienne”. În timp ce Massine îşi pregătea noua trupă, de Basil avea problema lui: cum să-l înlocuiască pe Massine, cel mai mare coregraf al lumii. Balerinul David Lichine a devenit coregraful principal al companiei Baletul Rus Original a lui de Basil. Lichine şi Massine deveniseră adversari. Tot anul s-au străduit să momească balerini din trupa celuilalt. În 1938, au început războaiele baletelor din Londra. Însă, publicul câştiga. Avea posibilitate să vadă spectacole la două teatre londoneze, nu îndepărtate unul de celălalt: la Drury Lane şi la Convent Garden.
În 1939, trupa colonelului de Basil s-a întors triumfătoare la Londra din Australia pentru stagiunea anuală de la Covent Garden. Şi trupa lui Massine se întorsese în Europa din SUA, şi nu avea să mai aibă loc a doua rundă a războiului baletelor. Colonelul de Basil, pierzând contractul cu Hurok, a fost cu Baletul Rus Original la antipod faţă de America, în Australia. Trupa, înainte de plecare, era supărată, considerând Australia o ţară de infractori şi canguri… Dar, au rămas încântaţi de primire şi succes. Timp de şapte luni, Baletul Rus Original a umplut teatrele. Nicio altă trupă de balet adevărată nu stătuse aşa mult în Australia. Datorită acestui turneu, Melbourne şi Sydney au devenit mari centre de balet de-sine-stătătoare. Dar, iată că, în acelaşi an, începe războiul unui alt „pretins artist”, nu rus, ci austriac…
Grăbiţi să fugă de Al Doilea Război Mondial, balerinii din ambele trupe ruseşti s-au regăsit pe acelaşi vapor în drum spre America. Deşi fugiţi cu greu din Europa, trupa lui Massine a făcut faţă cu succes, depăşind toate recordurile de casă ale Operei Metropolitane. Două balete ruseşti erau eşuate în Statele Unite. Sol Hurok a devenit managerul amândurora. Ambele au plecat în turnee prin oraşe mici, locuri unde baletul nu mai fusese văzut niciodată. America provincială avea parte de o doză dublă de balet rusesc, balet care a fost astfel deschizător de drumuri în acestă ţară. Un gen insolit la început, balerinii fiind consideraţi de spectatorii de rând, neavizaţi în arta coregrafică, drept vrednici de ospiciu, neînţelegându-le evoluţiile de pe scenă. Dar, fenomenul a prins cu timpul şi pe aceste meleaguri.

Irina Baronova

Irina Baronova (Photo credit: Wikipedia)

Timp de doi ani, ambele balete ruseşti au continuat turneele americane. Dar tensiunea dintre de Basil şi Sol Hurok a crescut. În 1941, Hurok a rupt legăturile cu „Baletul Rus Original”, declarând că de Basil este cel mai dificil om pe care l-a cunoscut în cariera sa teatrală. Cum Hurok avea contracte de exclusivitate cu teatrele importante, de Basil nu mai putea face turnee în America. În Europa era război, aşa că de Basil avea o singură alternativă: a început capitolul America Latină pentru Baletul Rus Original. Timp de patru ani, Baletul Rus Original a mers aici în turnee. Al Doilea Război Mondial continua, iar America Latină se ruina economic. Compania a ajuns în condiţii de privaţiune tot mai mari. Până la sfârşitul războiului, costumele, decorurile, balerinii necesitau „depanări”, dar nu avea să se întâmple. În 1946, Sol Hurok şi de Basil se împăcaseră. Hurok le-a aranjat o revenire grandioasă la Opera Metropolitană. Colonelul şi compania au revenit în SUA la un ultim turneu dezastruos. Compania, epuizată ,era doar o umbră din ce fusese înainte de război, iar criticii şi-au făcut meseria: au desfiinţat-o. Hurok a abandonat compania. SUA i-a fost din nou potrivnică lui de Basil. Balerinii s-au risipit care-ncotro. Falit şi disperat, colonelul a găsit contracte în Europa, însă eforturile sale de a-şi salva compania nu au dat roade.
Pe 8 octombrie 1948, după un spectacol la Mallorca, s-a tras cortina finală pentru Baletul Rus Original.
În anii 1940, puţine lucruri erau mai strălucitoare ca baletul rus. Fiind directorul companiei, Leonide Massine se obişnuise să se bucure de beneficiile acestei funcţii. Însă caracterul său mercantil a creat multe necazuri. Deşi câştiga mulţi bani, îi şi pierdea. Timp de doi ani, a produs un şir de eşecuri de public, care au zdruncinat reputaţia sa şi a baletului rus. Tot ce punea în scenă era fără succes. Regizorul Sergei Denham şi sponsorii trupei s-au alarmat. În 1942, când Massine a acceptat oferta de a deveni coregraful unui nou rival, „Teatrul de Balet”, Denham a profitat de ocazie şi i-a reziliat contractul. Epoca Massine a Baletului Rus se sfârşise. Baletul Rus de Monte Carlo s-a confruntat cu primul rival american şi o stagiune la New York fără director artistic. Sergei Danham, aflat acum la cârma aspectelor artistice ale companiei, a riscat cu o coregrafă americană necunoscută. Venise vremea ca, pe bani americani, să se creeze balete americane: soloul Mariei Tallchief din „Rodeo” a marcat debutul carierei sale, ea devenind una dintre cele mai mari balerine ale secolului XX.
În vara anului 1944, baletul şi Broadway-ul nu se amestecau. Baletul Rus de Monte Carlo a avut o şansă unică: să pună în scenă şi să interpreteze un show pe Broadway. Show-ul era „Cântecul Norvegiei”. Vedetele erau Frederic Franklin şi Alexandra Danilova, iar coregraf era maestrul de balet iniţial al companiei, George Balanchine. În 12 ani, de când părăsise Baletul Rus, Balanchine a trecut de la balet la Boadway, la Hollywood şi la circ, lucrând cu stripperiţe, cu vedete de cinema, cu balerine şi elefanţi. Succesul iniţial îl ducea mereu la eşec şi rămăsese cu puţine opţiuni. Cu Balanchine pe val şi succesul înregistrat de „Cântecul Norvegiei”, Denham i-a cerut să devină coregraful permanent al companiei. Ideile lui Balanchine erau diferite de tradiţia Baletului Rus. Venirea lui a adus schimbări şocante, controversate pentru critici, public şi chiar balerini. Baletul Rus era cunoscut pentru costume, decoruri şi muzică. Balanchine nu voia decât muzică superbă. El a rămas în companie trei stagiuni reuşite. Nu a ajuns director artistic, visând mereu la compania lui. Succesul său ascendent l-a determinat să pună un plan în mişcare. Cu sprijinul protectorului său, Lincoln Kirstein, Balanchine a mişcat. A părăsit compania în 1947, a înfiinţat „Societatea Baletului”, devenită apoi „Baletul din New York”, iar până la începutul anilor 1950, a fost un rival de temut la New York. Metropola devenise capitala dansului. Sergei Denham şi-a dat seama că Baletul Rus avea nevoie de o poziţie în Manhattan. În 1954, Denham a înfiinţat o şcoală oficială de balet pe strada West 57. S-au îmbulzit balerini din toată ţara la şcoală. Majoriatea erau albi. Printre ei s-a strecurat şi o afroamercană, Raven Wilkinson, căreia i s-a recomandat să nu meargă la probă, întrucât compania avea turneu în Sud, unde erau probleme rasiale. Totuşi a mers la probă, iar Denham i-a spus: „Eşti o balerină minunată. Ai intrat în Baletul Rus de Monte Carlo”. Liniştea ei în trupă a fost tulburată până la urmă de sectele rasiste sudiste. După cinci ani de ostilitate din partea Sudului, Raven Wilkinson a părăsit Baletul Rus. Apoi, avea să nu mai fie angajată de nicio companie de balet din SUA.
În anii 1950, Denham nu angajase de ani pe nimeni în locul lui Balanchine. Denhan îşi asumase chiar el rolul de autoritate artistică. Se considera un Diaghilev, dar nu era decât un bancher de vocaţie. Abia mai târziu a devenit o forţă artistică. Compania era supusă capriciilor lui Denham. S-a îndrăgostit nebuneşte şi de o balerină din corpul de balet, Nina Novak. Curând, Denham îi repartiza Ninei cele mai bune roluri. Ea şi-ar fi dorit să fie o balerină clasică, dar nu era. A provocat un haos, cu sprijinul lui Denham. Una căte una, demoralizate, marile balerine au părăsit trupa. Pe lângă plecarea vedetelor, repertoriul companiei stagna. O vreme, Denham a angajat coregrafi periodici, dar la sfârşitul anilor 1950, se creau puţine coregrafii noi. În 1957, Denham a instituit cea mai controversată măsură economică, într-o reprezentaţie la care era invitată Alexandra Danilova. A ordonat tragerea cortinei inaintea terminării unei piese, fiind considerată prea lungă… Cum reputaţia companiei scădea, Denham a pierdut suportul finanţatorilor, care s-au retras. În ciuda dificultăţilor financiare, în oraşe ca El Paso şi Kalamazoo, compania rămânea atracţia anuală.
În 1960, compania se apropia de a 25-a stagiune, fără noi balete importante, fără prim-balerine şi într-un serios impas financiar. Totuşi, Denham şi balerinii săi continuau cu încăpăţânare. Se spune că era împins de Nina Novak, dar el a luptat pentru companie. Lua bani de unde putea şi ţinea compania pe linia de plutire.
Pe 14 aprilie 1962, Baletul Rus a dansat la Academia din Brooklyn. Deşi nu ştiau atunci, aceasta urma să fie ultima lor reprezentaţie. Sergei Denham şi colonelul de Basil s-au străduit până la moarte să reînvie companiile lor, dar le trecuse vremea. Vasili de Basil a murit la Paris, în 1951, iar Sergei Denham, s-a stins la New York, în 1970. Baletul Rus nu a murit, ci a devenit o metamorfoză de îngeri întrupaţi în diferite ipostaze artistice, oriunde visul are sens întru mişcarea trupului trecător cu sufletul nepieritor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Constantin Enianu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.