Dimitrie Grama – poezie

Reîntâlnire

Mă trezesc lângă o fereastră deschisă
în care o femeie tânără
ţine un prunc în braţe. Mă
îndeamnă
din ochi să mă apropii.
Fără să privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mamă!
De ce mi-l arăţi tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi răspunde. Îşi întoarce
privirea
înspre interior.

Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumează şi tace.
Eu cresc în braţele mamei care
mă scapă în stradă unde eu
bine-nţeles sunt şcolar, soldat.
O clipă om matur. O clipă doar.
Şi, dintr-o dată, bătrân. Mă clatin
şi cad pe piatra dură. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
şi tata. Cu mama de mână coboară
în stradă.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
făcut. Eşti mort!
Închid fereastra şi se întind
pe piatră lângă mine.

***
De partea cealaltă

Peretele de care îmi sprijin viaţa
s-a subţiat în dreptul sufletului
şi o mână mi-a trecut
de partea cealaltă
pipăind întunericul.
Avea sânii tari şi gura fierbinte
mai ales la început…
De partea cealaltă am simţit
un alt Dumnezeu.

Pipăia şi el întunericul
printre crăpături am simţit
o grămadă de alte mâini
pipăind întunericul.
Aveau sânii tari şi gurile fierbinţi
mai ales la început…

Mi-au spus: e aici,
e Dumnezeu, e bine.

Mi-am întors mâna şi
am mai pipăit încă o dată peretele
de care obişnuiam să-mi sprijin viaţa.

Avea sânii tari şi gura fierbinte
de partea cealaltă.

                                                                       Din volumul: “Dă-mi mâna, străine!”

***

Povara memoriei

(Ceea ce scriu)
Ceea ce scriu
sunt peregrinarile mele
intre fiinta si nefiinta,
intre inceput si nesfarsit.
Singura mea dorinta
este
sa va intind mana,
sa va patrund misterul
si impreuna sa pasim
pe aceasta veche poteca mereu noua,
fascinanta, salbatica, inspaimantatoare
Viata.

                                                                      din vol. Culoarea vantului

***

O lume de măşti

E plină strada,
Tot oraşu-i plin
De oameni care poartă mască.
Copiilor, chiar celor
Nou născuţi, cu dragoste
Şi grijă li se pune
Una câte una
Pe măsură.
Şi mai apoi bătrâni,
Aşa sunt îngropaţi
Mascaţi de nu ştii dacă-s
Morţi ori vii.
Şi undeva, se spune
Că există câmpuri
Fără soare fără stele
Dar fiecare piatră
Ţine ascuns
Un ochi deschis.

***
Prima Iubire

Bookmark and Share
Îmi aduc bine aminte prima iubire
Erau încrustate în ea numele noastre
Încrustate pentru totdeauna.

Apoi ne-a cuprins frica
Si ne-am despartit alergând
Ca nebunii în directii opuse.

Ma întreb daca
Mai merita sa
Ne oprim din goana.

                                                            Din volumul: “Obsesii comune”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dimitrie Grama – poezie

  1. Boris David zice:

    Citesc sau recitesc. Plăcerea e aceeaşi. Internetul ne-a adus alături, noi, prieteni ai unui prieten comun… Tot internetul îmi oferă şansa de a te citi, de a te cunoaşte…Un gând bun în memoria lui Mihai…cred că se bucură.

Comentariile sunt închise.