Gellu Dorian – versuri

Iosif HAIDUDama de pică

Ea a fost atât de frumoasa, încât frumusetea ei
bântuie prin mine ca o boala oblojita de ceaiuri,
linistita ca moartea dupa ce a luat totul si zâmbeste
de dupa gratii, frumoasa încât nici nu pot
gândi, gândul o duce mult prea departe,
pâna acolo unde mâinile nu o ating,
sufletul pâlpâie ca o lumânare în ferestrele unui catun uitat,
atât de frumoasa pe cât înca îmi mai pot imagina cerul
în care alerga dupa îngeri în bratele mele
frânte ca niste lujeri de crini, oase de heruvimi
tinuti la portile gradinii în care se banuia raiul,
atât de frumoasa încât uitarea se aseza ca o zapada
peste sângele porcilor taiati de sarbatori
si gurile flamânde ale copiilor sugeau laptele
mamelor care l-au nascut pe Isus sa moara ca ea
rastignita pe crucea din mine, pamânt
în care ma asez sa o simt cum ma zamisleste
si iarasi ma naste pâna la moarte si înviere,


si iarasi ma învie pâna la moarte, atât de frumoasa,
pe cât îmi asez gura pe lacrima ca pe un sân
sterp în care dorm visele copiilor morti înainte de a se naste,
si din ceaiul baut numai iluzia face umbra
peste lipsa ei furisata, gând marunt, fara
raza din care coboara sa-mi luceasca în ochi,
mai mult nu ar fi putut,
nici o alta femeie nu mi-ar fi umblat acum prin sînge
ca o boala oblojita de ceaiuri, singura
cum nici singuratatea nu poate fi, singur cum
singur sunt, ca sângele scurs pe pietre si scris
pe buzele plânse ale cuielor, atât de frumoasa
încât ma învelesc cu cerul prin care îi caut sufletul
ca într-un ochi lumina îngropând întunericul,
stie ea câta frumusete a ascuns odata cu ea,
de parca într-o galerie adânca din munti mâinile murdare
ar cauta aurul fir cu fir în lacrima asezata în nor
ca într-o fereastra iluzia copilului ramas singur acasa,
poate nu,
poate numai iluzia mea zburda prin casa si saruta
covoarele prin care urmele pasilor ei
înca se mai aud,
poate ca nu,
numai eu mor si înviu cum face sângele în trupul
rastignit, ca într-un spasm cântecul terminat brusc
într-o sala împânzita de ochi si urechi,
poate ca ar trebui sa-i spun chiar eu, însa eu nu mai
sunt decât salasul frumusetii ei din care înca mai beau
ca mahmurii în fiecare dimineata
acoperindu-ma cu moartea ce ma ocroteste ca pe ultimul ei fiu,
dar ea nu mai asculta nimic,
în locul ei nu mai e nimeni,
atât de usor zboara îngerul prin interiorul vazului
încât îi vad fata, atât de frumoasa încât frumusetea lui
ma vindeca si ma arunca în lume, învins
ca tot omul obosit dupa o secunda de viata, –

si atunci cad peste mine ca peste un trup inert, –

era atât de frumoasa încât numai gândul ca o pot
privi prin mine ca o adiere peste florile
care ma vor obloji peste rani ma trezeste
si ma arunca în lume gol ca tristetea mamei ce-si
îngroapa
fiul alaturi de tarâna sotului ei,
atât de frumoasa cum numai eu am stiut sa o privesc
asezându-se în mine ca o boala pe care n-o mai pot vindeca,
ascunsa în inima mea din care am fost izgonit
pentru a se aseza pe vecie,
si dupa vecie, –
poate doar îmi dezvelesc de ea rând pe rând zilele
în care am vazut frumusetea cum vezi zapezile asternându-se
peste case, cum tipatul copilului taie pârtie-n cer
alaturi de îngeri,
poate numai eu am vazut ceea ce altora nu le este dat sa vada
si acum numai eu nu mai vad si altii nu se mai satura de privit,
nimeni nu poate afla mai mult
traind ca o hiena pe lesul frumusetii ei farâmitate
ca pâinea aruncata într-un stol hamesit de ciori,
numai eu stiu cum poate fi adusa iarasi în lume,
dezgropata din cer ca o stea într-o noapte adânca,
asa cum fac în maruntaiele pamântului mâinile
care aduc aurul atârnând în urechile ei
prin care nu mai sunt auzit,
atât de frumoasa încât frumusetea ei sta scrisa
în ochii altora,
într-ai mei o închid oblojindu-mi cu ea tristetea
din care nu mai cobor decât înger deasupra capului ei, –
poate numai mie îmi este straina lumea aceasta
si joc atât de retras la o masa pustie
dintr-un cazinou, uitat ca tablourile într-o galerie de arta
închisa de rusi dupa razboi,
poate eu sunt doar umbra ei asezata în oglinzi
ca în cer trestiile unui lac linistit,
si respir cu gura ei,
vad cu ochii ei,
aud cu urechile ei,
nu mai sunt eu, doar cealalta imagine a mea din care se
rupe
frumusetea ei atât de îndepartata
ca umbra îngerilor prin cerul pe care-l respir si mor
sa fiu înviat de ea
pe când saruta barbatul a carui amintire crede ca sunt, –

atât de frumoasa, încât delirez lânga trupul meu
oblojit de ceaiuri, ca un copil
lasat singur pe când viata abia începea sa-i deschida ferestrele,
încât cad si-mi visez somnul mormânt hârjonit de îngeri
ca pe un maidan înzapezit zarva copiilor
uitând de foame,
încât o culeg din toate imaginile si mi-o asez
acolo unde uitarea nu are sfârsit,
o simt,
nu este decât fosnetul îngerilor prinsi în cântecul ei
la fel de trist ca mine când nu mai vad
chipul ei decât bântuind prin mine ca o boala
oblojita de ceaiuri,
linistita ca moartea dupa ce a luat totul
si zâmbeste de dupa gratii,
gândul o duce mult prea departe
pâna acolo unde mâinile nu o ating,
ca în acest cazinou pustiu cu peretii lucrati în umbrele ei
de bal, pe vremea când toate erau ale noastre,
când nimic nu putea fi asemanator nepasarii
ca vom fi unul mormântul viu al celuilalt,
atât de frumoasa pe cât îmi mai pot imagina cerul
în care alerga dupa îngeri în bratele mele
frânte ca niste lujeri de crini,
bucuros ca se întâmpla totul într-o clipa
asa cum înfloresc pe cer fulgerele iar printre ele
alearga îngerii sa o salveze înca o data,
trist ca apoi vine vesnicia din care numai frumusetea ei
mai revine ca o suferinta pe care n-o mai pot obloji cu nimic,
om ca toti oamenii
aruncând ultima carte în joc,
fara sa fi stiut cum se triseaza când ramâi singur
cu toti asii în fata, –

dar poate numai viata mea e de vina
când ma gaseste singur în fiecare dimineata în asternuturile
dospite de lacrimi,
poate ca ar fi mai frumos sa urc odata cu lumina la cer
sa cobor odata cu ea pe pamânt,
sa nu mai stiu de ce nu sunt si sunt,
de ce sunt si nu sunt,
atât de frumoasa încât uitarea se aseaza ca o zapada
peste sângele porcilor taiati la sarbatori
când singuratatea vine sa urle ca lupii în crâng,
nici o alta femeie nu mi-ar fi umblat acum prin sânge
ca o boala oblojita de ceaiuri,
singura cum nici singuratatea nu poate fi,
singur cum sunt
si arunc de pe mine zilele ca niste straie
pe care nimeni nu le va mai încerca,
atât de frumoasa încât îi aud pasii pe covoarele
fosnind ca nisipul pe sfârsite-n clepsidra,
ca sângele scurs pe pietre si scris
pe buzele plânse ale cuielor.

***
Masa

Stiu ca nici gloria, nici amaraciunea
nu-mi vor fi fructe mâncate de viermi –

de luni pâna sâmbata treceam printre oameni,
duminica stateam la masa si îmbatrâneam usor,
pâna când vedeam moartea ca pe o ultima speranta
la fereastra închisa la intrarea în cer.

Doamne Dumnezeule, ma certa sângele,
nici trupul nu era fericit,
numai sufletul ca o smochina salta în cerul gurii
ca un fluture prin cerul senin!

Doamne Dumnezeule, ce sa faci în clipa când omul te vede
si crede ca este el, trist de câte bube are pe trup?

Nici gloria, nici amaraciunea nu mai au sunetul acela
galagios
pe care-l simti când crezi ca toate ale lumii
ti se pun la picioare –
prin tipat te strecori ca într-o femeie
care te înmormânteaza si te învie de o mie de ori!

Apoi pamântul nu mai are nevoie de tine!

Poate cerul, îti zici!

***
Frumusetea

Sta desfacuta la nasturi si buricele degetelor îi ating sfârcurile,
stie ea de ce acolo cauta degetele cuiburi de îngeri,
stie ea ca nici acolo
nici în alta parte nu sunt îngeri
ci doi dracusori care se zbenguie ca luminitele în oglinda
când ea se pravale si nimeni nu o mai poate prinde,
stie ea cât de fragile sunt bratele care se arcuiesc pe sub ea,
cât de jucaus devine trupul când cade în gol,
si acolo totul se pierde cu buna inconstienta,

sta, nu s-ar zice, nepasatoare, chiar daca nu se afla acolo,
pe o margine de pat,
stie ea cât de dulci îi sunt buzele,
stie ea cât de adânci îi sunt picioarele,
cât de fierbinte îi este mijlocul,
cât de dulce,
si nimic din ce face nu lasa a se întelege ca ea stie,
ca mai curând asa este firesc,
sa fie pentru fiecare cât secunda prin care trece
sa ramâna o vesnicie,

despuiata si libera ca o puscarie în care toti ar intra
sa stea dupa gratii,
stie ea ca nu peste multa vreme o sa i se duca pielea la împaiat,
si asta o stie,
dar nici o vorba sângerie nu o poate deranja
când pe buzele ei se odihnesc stoluri de ochi
pe care îi mesteca si-i asaza pe solduri,
musuroi de furnici alungate de betisoare de ceara
pe care le topeste pe loc,

stie ea ca nu este biserica în care sa nu se adune
mii si mii de pacate pe zi…

***
Basta

moară toţi câinii din oameni,
au lătrat prea mult,
au ars gazul de pomană –

latră unul, vorbeşte fără noimă altul,
se fac valuri de spumă în jur iar lumea se înghesuie
într-un cer scund ca un desen pe fundul unei farfurii
care se face ţăndări –

latră altul, vorbeşte unul,
pe sârma de rufe lumea stă întinsă ca ţurţurii de gheaţă
la streaşina siberiilor
iar când se strecoară în haine
se face ţăndări şi nu se mai alege nimic din ea –

apoi
se face linişte, atât de multă linişte, încît se aude
cum femeile nasc pruncuţi negri în cerul gurii
iar hingherii mor de plictiseală în măcelăriile lor
cu degetele vinete ca nişte brânduşe toamna pe dealuri,
linişte, atât de multă linişte
încât fetelor li se aud în sânge discotecile mocnind
ca nişte focuri în sobele bătrâne,
noaptea când mor în munţi ciobanii în burţile stânelor
ca în hibernare urşii de a căror viaţă nimeni nu are habar –

după ce totul trece,
câinii din oameni latră iar,
gazul arde iar de pomană,
cel ce iar va lătra
îl va face pe altul să vorbească,
lumea va ieşi din cerul senin ca aburii dintr-o farfurie cu supă,
primăvara va veni în siberii,
hingherii vor fi fericiţi în abatoarele lor doldora de sânge,
femeile vor pune la gât blănuri şi vor naşte copii zgomotoşi
na nişte căţeluşi cu sfârcurile în gură,
fetele vor umple discotecile cu spermanţet
iar sobele se vor umple de cenuşa lor
presărată prin munţii din care vor coborî urşii
direct în tomberoanele cu gunoaie ale ciobanilor de la oraş –

basta,
îmi iau lumea în cap
şi umblu cu ea ca pe un promontoriu picioarele pînă-n gât
ale top-modelelor sterpe
ca stâncile veşnic înzăpezite.