Supranaturalul: care pe care. Adrian Alui Gheorghe – Urma

aluigh-urmaÎncă un poet care a cotit spre proză! – poate fi reacţia imediată a celui care vede pe rafturile librăriilor cel mai recent volum al lui Adrian Alui Gheorghe, întrucît în ultimii ani am avut ocazia să înregistrăm numeroase astfel de translaţii. O asemenea judecată este anticipată şi de editor, dovadă textul de pe coperta a patra: „Urma nu este cartea unui poet convertit la proză, ci e un roman scris după toate regulile genului“. Nota nu numai că se dovedeşte adevărată, dar romanul lui Adrian Alui Gheorghe oferă şi ceea ce se pierde din vedere în cazul altor texte literare apărute de ceva timp: plăcerea lecturii. În doar 148 de pagini, autorul îi poate crea cititorului impresia unei după-amieze cîştigate.

„Aparenţa“ pare să fie cuvîntul de ordine al volumului de faţă, de la prima şi pînă la ultima pagină. Nimic nu prevesteşte, în prima parte a cărţii, notele de suprarealism şi experienţele magice cu care se va încheia. Cu un început care ar merita o ecranizare (de altfel, întreaga poveste este cinematografic expusă), se desfăşoară în ritm rapid un roman realist, infuzat de experienţa carcerală şi de atmosfera Epocii de Aur a terorii, temă cu care ne-am obişnuit şi care a devenit un trade-mark al literaturii române post-’89: „Aiud, 18 noiembrie, 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor“.

Într-un penitenciar politic, în 1960 – an în care represiunea şi tortura erau încă în toi –, apar cîteva urme de paşi care vor bulversa întreaga închisoare, ecourile acestei întîmplări insolite ajungînd pînă la cele mai înalte foruri ale Securităţii Statului. Reacţiile par neverosimile, dar se explică imediat: „Ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard“. „Cine şi-ar fi dorit să fie înăntru?“ – devine întrebarea care va concentra în jurul ei evenimentele petrecute într-o lună la Aiud.

Folosind instrumente ficţionale, textuale, Adrian Alui Gheorghe contrapune supranaturalul unei aberaţii pe care comunismul a instaurat- o şi decretat-o drept normalitate, prin instrumente specifice: teamă, minciună, violenţă. Povestea devine, în sensul acesta, o luptă care pe care: aberaţia concentraţionară trebuie să se confrunte cu derapajul spre fantastic al unei situaţii; autorităţile penitenciarului nu pot subordona fenomenele începute pe 18 noiembrie reperelor şi şabloanelor după care funcţionează societatea comunistă. Astfel că, deşi la început romanul e plasat într-un orizont de aşteptare al problemelor istorice morale, totul degenerează în parodie şi burlesc.

După ce gardianul Creţu (poreclit de colegi Cocoţoi, după numele unui dans din Dejul de origine) observă urmele (şi după ce „se scarpină în cap încurcat“ – gest repetat în roman, generator de semnificaţii cu privire la competenţa sistemului carceral), el se grăbeşte să-i raporteze superiorului său, adjunctul Mustea, cele constatate. În continuarea jocului de domino, vestea este preluată de comandatul Ilie Geangu, apoi ajunge pînă la Centrul regional de Securitate, unde guverna colonelul Şoavă. Acest joc al telefonului fără fir este un aspect pe care Adrian Alui Gheorghe îl regizează foarte bine, fiind atent la subtilităţile pe care le implică şi la valoarea lui simbolică pentru comunism. Multiplu stratificat şi (aparent) bine organizat, sistemul comunist apare reprezentat în mic de relaţiile care se stabilesc între personajele din colţul puterii instituţionale.

Doar că (şi aici se evidenţiază una dintre calităţile autorului: acuitatea cu care percepe o epocă) trecerea informaţiei de la unul la altul nu este un impuls al respectului faţă de ierarhie sau al datoriei, ci resortul unei frici generalizate. Fiecare dintre pionii acestui sistem se teme ca nu cumva să fie victima unei farse (sau a unui complot pus la cale chiar „sus“), cum se mai întîmplase şi cu alte ocazii – în roman sînt relatate cîteva astfel de cazuri. Instinctul apărării propriului scaun (fie el umil, de gardian, fie de comandant bine plasat) şi nevoia deresponsabilizării sînt cele care propagă vestea apariţiei paşilor, iar focalizările pe astfel de temeri devin obsedante: „Dar dacă era o nouă încercare, o verificare pusă la cale de Serviciul de Securitate?“. Mai mult, se arată aici o altă faţă a Sistemului: ţinerea propriilor pioni într-o continuă stare de nesiguranţă. După ce toţi aceşti „şefi“ sînt informaţi, se impune demararea unei anchete care să dezvăluie provenienţa paşilor. Rezultatele întîrzie să apară, gardienii sînt mereu luaţi prin surprindere de apariţia altor urme, iar acest lucru provoacă iritări în lanţ, fiecare superior vărsîndu- şi nemulţumirile asupra subalternului imediat. Frica funcţionează ca un bun accelerator, astfel că, de vreme ce la numărătorile repetate de mai multe ori pe zi nu iese nici un deţinut în plus sau în minus, se începe o campanie de interogatorii în penitenciar. De aici încolo, realismul face loc tot mai mult supranaturalului, păstrîndu-se insular sau generînd într-un naturalism fidel istoriei în dialogurile (de multe ori reduse la monolog) dintre capii închisorii, primii care trebuie să respecte principiul „urii profesioniste“. 
Aiureli şi fantasmagorii
Cel dintîi venit la interogatoriu este Ţurel, deconspirînd persoana vinovată pentru urmele din curte: soţia unui deţinut, care, prin practici magice, intră noaptea în închisoare, pentru a-şi primi, în patul din celulă, drepturile de femeie măritată. Zborul pe deasupra gardului nu este un detaliu care să-l convingă pe anchetator, clasîndu- l drept „fantasmagorie de cap înfierbîntat de vreo infecţie ascunsă“. Doar că toate celelalte mărturii se vor încadra în limitele „aiurelii“ şi ale misticismului. Forfota creată în închisoare trezeşte cele mai ascunse fantasme ale deţinuţilor, printre cei acuzaţi numărîndu-se Fecioara Maria, un călugăr mort cu un an în urmă, un gardian care ar fi pactizat cu „bandiţii“ şi Gurii Lovin, un iluzionist de origine ucraineană, a cărui poveste se leagă de numele actorului Constantin Tănase. Acumularea de vinovaţi fantomatici scade atît din încrederea anchetatorilor, cît şi din aceea a cititorului, dar se dovedeşte o bună tactică narativă, urmînd ca de aici să se urce către punctul culminant al romanului. După ce refuză să raporteze la centru aceşti suspecţi greu de prins şi de pedepsit, autorităţile din Aiud decid aducerea la interogatoriu a lui Gurii. De aici începe un adevărat bîlci carceral, accentuînd şi mai mult precaritatea Sistemului. Au loc numere de iluzionism, transformări miraculoase ale apei în votcă, planuri de răzbunare ale superiorilor şi alte evenimente în afara logicii realiste. După ce supranaturalul ocupă întreaga scenă (existînd şi un proces condus de şapte judecători, petrecut în mintea acuzatului Gurii), povestea se încheie cu o moarte şi o internare într-un spital de nebuni. Finalul romanului este readus pe linia realismului, transcriind două rapoarte care relatează fenomenele de la Aiud şi alte cîteva menţiuni despre „curăţenia“ făcută în rîndul personalului penitenciarului. Pe acelaşi ton lipsit de inflexiuni, pastişînd (o trăsătură distinctivă a cărţii) discursul de lemn al epocii, se anunţă un nou val de fenomene misterioase care vor avea loc în închisoare. Iar pentru orice s-ar întîmpla, un lucru este clar: „Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea socoteală“. 

Despre urmele comunismului

Adrian Alui Gheorghe alege pentru romanul său o voce omniscientă, care însă nu face paradă de calitatea sa, dozînd foarte bine informaţiile oferite şi perspectivele din care relatează. Ceea ce atrage atenţia (deşi nu e clară o intenţie anume) este mutarea centrului de interes pe autorităţile închisorii, şi nu pe deţinuţi, drama „urmei“ fiind trăită cu maximă intensitate de Cocoţoi şi de Geangu, şi mai puţin de Gurii, care pare încă de la început desprins de realitatea lui imediată.

În cele aproape o sută cincizeci de pagini, Alui Gheorghe reuşeşte să construiască o intrigă şi să închege o poveste cu – aşa cum se arată şi în textul de prezentare de pe coperta a patra – toate elementele necesare, autorul recurgînd la spaţiul optim pentru a atrage şi menţine în continuă tensiune de lectură atenţia cititorului său. La acest lucru contribuie şi seriile de anecdote şi microportrete incluse strategic în naraţiune, fie pentru a justifica unele acţiuni, fie pentru a explica altele sau pentru a conferi o consistenţă unui roman care, altfel, ar fi putut părea prea schematic. Cum naraţiunea în sine se poate rezuma cu uşurinţă în cîteva fraze, ceea ce continuă după terminarea cărţii sînt ecourile unor anecdote; un impact puternic are, de exemplu, anecdota privitoare la o confuzie făcută între un transport cu alimente pentru deţinuţi şi un transport destinat popotei unităţii de Securitate de la Baia Mare. Dincolo de urmările nefaste ale greşelii, o imagine iese în evidenţă şi anunţă tonul grav în care se înscrie, de fapt, romanul, în ciuda aspectului de farsă: o parte dintre bucăţile de carne ajunse printr-o eroare la penitenciar sînt găsite de cîţiva condamnaţi, dar „după ce viermii şi-au făcut treaba, rămăseseră doar oasele“, iar ei „nu au putut recupera nimic de pe ele“. Fiecărui personaj cu un anumit rol în derularea poveştii de la Aiud i se face o scurtă caracterizare, utilă pentru a-l putea plasa mai bine în context. Cocoţoi, Geangu, gardianul Leţ, Gurii Lovin sînt prinşi în ficţiune împreună cu istoria lor, iar acest lucru îi face mult mai credibili, ura faţă de semeni putînd fi justificată la un gardian fost deţinut şi trecut prin vămile reeducării; la fel cum impasibilitatea acuzatului Gurii se explică prin lunga perioadă de claustrare şi de totală refulare.

Cu o temă inspirată, cu o construcţie epică bine închegată, cu personaje individualizate şi cu o reconstituire în mic a unei epoci de teroare, alternînd referinţele directe cu sugestii bine plasate, Urma este un roman care, aşa cum anunţa textul de escortă, dezvăluie un prozator deja format, sigur pe imaginarul şi pe discursul său şi, lucru de neignorat, preocupat să-i procure cititorului plăcerea reală a lecturii.

Adrian Alui GHEORGHE
Urma
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 148 p.

observatorcultural